Acest text este unul dintre răspunsurile date de tinerii din redacția „Gen, revistă” la o provocare lansată de noi: să ne spună ce întrebări le-ar adresa părinților lor. Este o provocare la reflecție despre cât îi cunoaștem pe „ai noștri”, despre cum uneori ne poate prinde bine oportunitatea de a fi vulnerabil și de a ne exprima frământările prin curiozitate, chiar dacă nu primim un răspuns.

Mulțumiri companiei Graffiti PR care ne-a propus să lansăm această provocare și tinerilor care au avut curajul să o accepte.

Prima amintire pe care o am cu tata e de când aveam trei-patru ani. Era noapte și el era beat.  

– Dacă te duci s-o chemi pe mama, te omor! i-a spus tata mamei, în timp ce o strângea de gât. 

– Nu, tati, n-o omorî! îl rugam eu și sora mea în genunchi, din pragul ușii.

Mult timp m-am ținut departe de tata și mi-a fost frică de el. În copilărie, dacă se întâmpla să fiu doar cu el acasă când venea beat, aveam crize așa de puternice de plâns, că mama se învoia de la serviciu să vină să stea cu mine. El nu era niciodată cald și blând. Doar un vulcan de furie.  

Nu mi-a zis niciodată că mă iubește și ne luăm în brațe doar când urmează să stăm despărțiți mai mult de o săptămână.  

Copilăria mea fost o fugă continuă în care abuzurile s-au împletit cu iubirea și acum mi-e greu să știu dacă sunt iubită sau abuzată. Am fost prinsă între un agresor și o victimă și nu am știut ce să fac. Nu am știut pe cine să apăr și să iubesc. Nu am știut de cine să fug. 

Un fost iubit m-a întrebat acum doi ani ce mi-ar lipsi cel mai mult dacă nu aș mai avea nimic. Am răspuns „mama” fără să stau pe gânduri. „Păi și tatăl tău?”, a întrebat el. Am început să plâng. Tot în perioada aia am găsit într-un jurnal vechi o pagină pe care scria mare “ÎL URĂSC PE TATA”. Pixul lăsase urme pe următoarele patru pagini. Uneori, îmi doream ca tata să dispară. 

Acum ceva vreme, tatăl meu a avut o tumoare pe colon și, din cauza unor hemoragii puternice, a fost la un pas de moarte. Când mă gândeam că e posibil ca tata să moară, nu mi-a venit în cap un om pe care aș putea să-l urăsc. Mi-a venit în cap un tată care n-ar vrea să-și omoare soția. Un tată care își iubește copiii. Un tată care și-ar vinde și ochii pentru fetele lui. Îl iubesc pe tata.

Plângeam mult când se certau părinții mei. Mă închideam în cameră și îmi acopeream capul cu perne, să nu mai aud nimic. Sora mea, mai mare cu șase ani decât mine, era absentă la majoritatea certurilor pe care mi le amintesc. Stăteam singură până dimineața și mă rugam la Dumnezeu ca tata să tacă. Cel mai liniștitor sentiment era când îl auzeam că începe să sforăie. Îmi doream să se facă mic, mic de tot. Cât un gândac pe care îți e greu să îl auzi. 

Certurile lor aveau loc noaptea, când tatăl meu venea beat de la serviciu. Lucra ca mecanic într-o uzină de apă. Mama și mamaie îl certau pe tata că lua alcool la muncă “Or să te dea afară, Daniele”, îi ziceau.

Într-o după-amiază, când taică-miu trebuia să plece la serviciu, l-am văzut răscolind în coșul cu rufe murdare. A scos dintre haine o sticlă de Borsec plină cu vin. “Să nu-i spui lu mă-ta!”. A îndesat sticla într-o plasă și a plecat. Nu i-am spus mamei.

Când se întâlnea cu prietenii, tata ajungea acasă după miezul nopții. Odată, s-a întâmplat să vină cu hainele murdare și ude, cu picioarele pline de zgârieturi.  

– Ce-ai făcut, Daniele? am auzit-o pe mama imediat ce s-a deschis ușa de la intrare. 

Tata nu reușea să scoată o vorbă și, o dată la doi pași, lovea câte un colț de mobilă. După ce a mâncat aproape tot ce aveam în frigider, a vomitat. Îl auzeam cum icnește în curte. Când și-a revenit, mama l-a schimbat, i-a spălat picioarele într-un lighean și l-a băgat la somn. Mama avea grijă de tata când era beat. În timp ce el o făcea proastă și își băga pula în rudele ei, mama îi pregătea masa.

Într-o iarnă, când aveam vreo șapte ani, am mers cu ai mei la o aniversare de la care ne-am întors seara, pe jos. Afară ningea și picioarele mele mici scârțâiau în zăpadă. Tata insista să mergem la unchiul meu, dar mama nu voia.  

– Nu vezi că ești beat?! 

Pe drum, s-au spus multe cuvinte urâte. Știu că erau urâte, pentru că au făcut-o pe mama să plângă. Ne opream des și tata, care mergea cu vreo 10 metri în spatele nostru, începea iar să urle. N-a vrut să vină acasă. 

– Da-r-ar boala-n ea de băutură, bombănea bunică-mea pe hol când am ajuns, în timp ce mama îi explica de ce am venit doar noi două. 

– Mami, dar de ce te-ai căsătorit cu tati? am întrebat-o eu atunci. Dar ea nu mi-a răspuns, m-a trimis la somn. 

Nu i-am văzut niciodată pe ai mei iubindu-se. O singură dată de Anul Nou i-am văzut sărutându-se. Am crescut cu convingerea că ar fi mai fericiți dacă s-ar despărți. Tata alegea mereu alcoolul și mama alegea să muncească până la epuizare, dar niciodată nu se alegeau unul pe celălalt.

Mama a fost un spectator pasiv la relația mea cu tata. M-a lăsat să nu-l iubesc, să nu-i vorbesc, să spun lucruri urâte despre el. Tot ea mi-a potențat de multe ori ura pentru el. Ură care e, de fapt, un gol mare lăsat de lipsa îmbrățișărilor. După ce ai mei se certau, mama venea în camera mea și plângea la picioarele mele până se usca. Când nu plângea, îmi povestea cu orele despre ce i-a făcut tata și cum băutura e rea, fiindcă “îi îneacă mințile”. Am fost haznaua ei de emoții. 

Tata a iubit alcoolul încă din adolescență. La 13 ani, a riscat să fie exmatriculat pentru că ascundea băutură în dulapul de la școală și se îmbăta în pauze. Mereu a riscat tot ce a avut pentru alcool. Relația cu mama, fericirea mamei, a părinților lui, a copiilor lui. 

Nu am înțeles niciodată care e cauza reală pentru care tata a consumat alcool. Nu știu ce a durut atât de mult, încât singura soluție era să pună pe pauză realitatea. Timp de 40 de ani. Mereu mi-am dorit să îl întreb, iar el să răspundă sincer. 

Dar n-ar răspunde. Tata niciodată nu răspunde.

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.