Acest text este unul dintre răspunsurile date de tinerii din redacția „Gen, revistă” la o provocare lansată de noi: să ne spună ce întrebări le-ar adresa părinților lor. Este o provocare la reflecție despre cât îi cunoaștem pe „ai noștri”, despre cum uneori ne poate prinde bine oportunitatea de a fi vulnerabil și de a ne exprima frământările prin curiozitate, chiar dacă nu primim un răspuns.

Mulțumiri companiei Graffiti PR care ne-a propus să lansăm această provocare și tinerilor care au avut curajul să o accepte.

M-am mutat în București în urmă cu șase ani, când am început facultatea, iar de atunci aud tot mai des că a rămas casa goală. Maică-mea ține să-mi amintească tot timpul asta, e ca un intro enervant de la începutul unui serial peste care vreau să sar de fiecare dată. Mi-am împachetat puloverele groase și o pereche de botine pe care am cumpărat-o înainte să mă mut și am început să o uit, cum spune ea. Cu cât trăiam mai mult în București, părea că dădeam la o parte amintirile noastre. Începeau să fie tot mai puține. Fără seri de clătite, fără gătitul spaghetelor în fiecare sâmbătă, fără ieșiri spontane după dulciuri sau pantofi, fără muzică dată prea tare, fără rutina de a mă asculta la fiecare materie, fără caietele și agendele mele peste tot. Fără mine, doar cu ce rămâne dintr-o mamă atunci când copiii pleacă – mai mult timp pentru ea.

Am trăit într-o relație de simbioză cu mama mea, ceea ce înseamna că indiferent de lucrurile pe care le făceam, trebuia neapărat să le facem împreună – un fel de „suntem la pachet” cum spuneam că sunt uneori cu prietenele mele în liceu. Eu îmi făceam programul în funcție de ea și ea în funcție de mine. M-a învățat să scriu, să citesc, să socotesc, să fac piața, mi-a cusut uniforma de la școală, mi-a pus șosete cu oțet când aveam febră, m-a ținut de mână în fiecare seară înainte să adorm și uneori mă trezeam tot cu palma ei în a mea, de parcă nu ne-am fi mișcat deloc, a fost vocea cățelușului meu de pluș pe care cu greu mi-am scos-o din minte și mi-a citit primele compuneri. La rândul meu, deși nu știu cât de mult mi-a ieșit, am încercat să-i fiu alături, să o fac să râdă sau să nu se simtă singură. Nu m-am gândit că lucrurile se vor schimba odată cu plecarea mea. Nu m-am gândit la răceala care va veni odată cu asta, la reproșuri, certuri sau cuvinte pe care nu ar trebui să le spui unei mame, indiferent de cum ți-a greșit.

În primii ani de facultate, serile noastre împreună au fost înlocuite cu mesaje sau apeluri. Vorbeam cu orele despre cursuri, proiecte, internship-uri sau cumpărături din Mega. Iar asta făcea ca distanța să fie mai ușor de dus. Treptat, s-au rărit și ele, de parcă faptul că am vrut să plec la facultate a fost un mod prin care am vrut să-i fac rău.

Au existat momente când aș fi avut mai multă nevoie de o mamă. Și probabil au existat momente când ar fi avut și ea nevoie de o fiică. Mereu eu în centrul atenției, de foarte puține ori ea. De ce nu m-a lăsat să o văd ca pe un om, dincolo de faptul că e mama mea, nu știu. De ce nu și-a luat un job după ce m-a avut pe mine și fratele meu? De ce a văzut în creșterea noastră singura ei grijă? De ce nu a încercat să facă ceva și pentru ea? Nici asta nu știu.

Mai găsesc fotografii în care apare, de când era tânără, și îmi e greu să o recunosc. În majoritatea are un păr lung, ondulat, cu breton drept. Are ochii acoperiți de dermatograf negru și buzele date cu un strugurel lucios. Tenul alb, curat, bluze colorate și vaporoase. De parcă ar fi altă persoană. Îmi e greu să cred că mama mea a fost cândva atât de tânără. Nu sunt obișnuită să văd altceva în afară de o fața acoperită cu fond de ten cu o nuanță mai deschisă decât are nevoie, un păr ars de la vopsea și un corp care se mișcă greu de la kilogramele în plus pe care le-a pus după naștere. Altceva în afară de persoana care a îmbătrânit sub ochii mei și care a refuzat să se mai vadă de când m-am născut și înainte de asta. Sunt mereu curioasă de visurile pe care le avea sau dacă și-a imaginat că o să trăiască altfel.

Mi-ar fi mai ușor dacă ar fi avut măcar puțină încredere în mine să-mi povestească despre ea, în loc să o construiesc ca pe un puzzle din poveștile pe care e aud de la ceilalți. Mi-ar fi mai ușor dacă nu m-aș lovi de aceleași răspunsuri. „Vorbim altădată”, „Ce întrebări sunt astea?”, „Ești prea mică să știi”. Uneori simt că îmi cunosc mai bine prietenii sau colegii decât persoana cu care am împărțit aceeași casă 18 ani. Oare ce mâncare îi place? Oare ce ar ajuta-o când e tristă? Oare de ce nu are mai multă grijă de ea? Oare a dispărut undeva fata pe care o văd în fotografiile vechi sau încă o poartă după ea? Oare se vede pe ea prin mine? Acoperim toate discuțiile astea importante cu altele despre vreme, filme sau mâncare. E mult mai simplu așa.

În ultimii ani încerc să merg mai des acasă pentru că trăiește într-o singurătate și nepăsare care îmi fac și mie rău. În casă sunt lucruri lăsate de izbeliște, lucruri pe care se așază praful, dar pe care nu le mișcă, tot felul de bibelouri, ceasuri sau vaze puse în locurile în care îmi lăsam caietele sau gențile. Simt că uneori doar așteaptă să treacă zilele pe lângă ea.

Aș vrea să fiu din nou mică și să putem face toate lucrurile pe care le făceam înainte. Să fie la fel de simplu. Doar că nu prea mai sunt și nu pot schimba asta. M-ar ajuta dacă ar lăsa deoparte gândul că trebuie să fiu mereu lângă ea și s-ar vedea la fel de curajoasă cum mi-am imaginat-o mereu. Aș vrea să pot să-i fiu aproape și de la distanță. Aș vrea să poată înțelege asta, fără să mai existe presiunea că nu o iubesc sau că nu-mi pasă suficient. Aș vrea să aibă mai multă grijă de ea, ca să pot să am timp să am și eu de mine.

Alexandra Țipțer, 24 de ani, a terminat Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.