A cui ești?

Acest text este unul dintre răspunsurile date de tinerii din redacția „Gen, revistă” la o provocare lansată de noi: să ne spună ce întrebări le-ar adresa părinților lor. Este o provocare la reflecție despre cât îi cunoaștem pe „ai noștri”, despre cum uneori ne poate prinde bine oportunitatea de a fi vulnerabil și de a ne exprima frământările prin curiozitate, chiar dacă nu primim un răspuns.

Mulțumiri companiei Graffiti PR care ne-a propus să lansăm această provocare și tinerilor care au avut curajul să o accepte.

Puține lucruri erau de speriat în gașca copiilor din Șura Mică, un sat din județul Sibiu în care am crescut. Era „casa pe jumate” – o clădire care a rămas până astăzi la stadiul de cărămidă – unde se petreceau fel și fel de ciudățenii. Mai era domnul care ne fugărea cu un toiag de fiecare dată când luam mere din pomul său, gheața formată iarna în șanțuri, care nu era destul de rezistentă pentru greutatea noastră și… Întrebarea: „A cui ești?”. Doamnele în vârstă, a căror zâmbet îl vedeam doar duminica, ziua în care își dădeau jos șorțul și își puneau proteza, ne așteptau în fiecare seară să ne întrebe: „Dar tu a/ al cui ești?”. Și nu se mulțumeau până nu răspundea fiecare copil în parte.

Aici, gașca se spărgea. Copiii ai căror părinți lucrau la primăria din sat spuneau numele de familie cu capul sus și mâinile pe lângă corp. Cei din familii modeste răspundeau cu ochii în pământ, iar grimasele bătrânicilor le confirma rușinea. Desigur, erau copii a căror familii nu trezeau niciun interes „gurii satului”, așa că spuneau din alergare numele și plecau la joacă.

Pe mine, întrebarea asta mă îngrozea. Rămâneam mereu ultima, îmi întorceam mâneca pe o parte și pe alta și mă ascudeam în spatele celorlalți copii – toți mai înalți ca mine. De multe ori, preferam să ocolesc străzile unde știam că locuiesc aceste doamne, doar pentru că nu voiam să le răspund. Și nu pentru că îmi era rușine cu familia mea – mama: profesoară de română și engleză în sat, iar tata: gestionar la o fabrică – însă nu mă simțeam „a lor”. Tăcerea mea se prelungea până când una dintre doamne spunea ”Ești a lu’ doamna profesoară?” sau „Ești a lu’ Petre Cîrtog?”. Atunci dădeam din cap afirmativ și mă îndepărtam. Când plecam de la joacă, pe drum spre casă, mă gândeam a cui sunt eu.

În gimnaziu, am început să mă obişnuiesc. Am învățat să răspund fiecărei doamne în funcție de părintele pe care îl cunoștea. Conversația era mai scurtă.

Acum, nu mă plimb prin sat. Nu ne mai întreabă nimeni a cui sunt. Majoritatea bătrânicilor au murit. Dar încă nu am găsit răspunsul. Când stau cu ai mei la masă, televizorul e dat pe știri și vorbim despre prețul fructelor, aș vrea să fiu una dintre acele doamne. Să am batic și șorț prin care să impun respectul de a mi se răspunde la întrebări. Părinții mei ar deveni copii. Iar eu aș întreba:
 — Mama, tu a cui ești?
Iar mama s-ar grăbi să răspundă:
 — A părinților mei.
 — Când? Atunci când le gătești săptămânal și când le faci programare la doctor?
 — Atunci a tatălui tău.
 — Înainte sau după ce vă certați?
Mama ar spune:
 — Sunt a voastră, a ta și a fratelui tău.
 — Nu noi suntem ai tăi?
 — Iar eu sunt a voastră.
 — Dar și noi vom avea copii care vor fi ai noștri, atunci tu a cui vei fi?
 — Voi fi mereu a divinității.
 — Și atunci când fumezi?
 — Un păcat nu te exclude din spațiul spiritual.

Mă întreb dacă mama ar fi la fel de rușinată ca mine. Dacă va ști răspunsul și îl va spune mândru sau va răspunde indiferent.

Pe tata nu l-aș întreba. Mereu era în gașcă un copil care, deși știa că toți răspundem, el se sustrăgea. Fie mergea după minge, fie le ignora total pe bătrânici. Acela ar fi, probabil, tata. Iar eu l-aș cataloga drept prost-crescut.

Dar, totuși, ai cui sunt părinții mei? Cui aparțin? Sunt sigură că nu dependențelor, nu defectelor pe care le judec acum și nici a calităților pe care le admiram când eram copil. Mai sunt ai bunicilor mei, pe care îi telefonează rar și pe care trebuie să îi îngrijească? Sunt ai mei și ai fratelui meu, care ne construim propria noastră viață?

Și dacă ei nu știu cui aparțin, eu cum le pot aparține lor?

Patricia Cîrtog are 18 ani și e studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației – UBB.

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.