Ye, cunoscut în trecut sub numele de Kanye West, este un personaj puțin spus controversat. Practic, nu a avut pauză din a face chestii dubioase în ultimii cinci ani, însă discuția este mult mai largă. A avut episoade maniacale pe Twitter în care a făcut remarci antisemite, a pierdut parteneriatul cu Adidas și i-au fost încheiate colaborările din fashion și muzică, iar brandul Yeezy a fost boicotat; ulterior a fost exclus de la un festival internațional și i s-a interzis accesul în anumite țări, fiind totodată implicat în scandaluri de abuz sexual, acuzat de abuz de putere asupra angajaților și asociat cu persoane cunoscute pentru comportamente abuzive.
Aceste controverse, totuși, nu au venit de nicăieri. În timp, mulți fani și observatori au început să lege comportamentul public al lui Ye, inclusiv postările haotice de pe rețelele sociale și declarațiile polarizante, de probleme mai largi din viața sa personală și de sănătatea sa mintală. Poate Ye n-a fost așa de la început, ci a fost victima unei self fulfilling prophecy prin care, într-un moment de vulnerabilitate extremă, după nenumărate internări cu forța, izolări, un divorț și un timp îndelungat în care nu a putut să intervină în viața copiilor săi, mediul l-a făcut instabil psihic. Un loop pe care nu știi de unde să-l apuci.
Pe 26 ianuarie, Ye a făcut un pas foarte public pentru a-și aborda comportamentul din trecut, publicând o scrisoare în The Wall Street Journal intitulată „Către cei pe care i-am rănit”. În acea scrisoare, a recunoscut că uneori „a pierdut contactul cu realitatea” și și-a exprimat regretul pentru comentariile sale antisemite. Ye a atribuit o mare parte din acest comportament unor probleme de sănătate mintală, inclusiv unei leziuni cerebrale la lobul frontal, nediagnosticată anterior, suferită în urma accidentului auto din 2002. El a susținut că această leziune a contribuit la agravarea tulburării sale bipolare de tip I. În scrisoare, a declarat că a avut un comportament „distructiv” în timpul unui episod maniacal de patru luni cauzat de această tulburare. Și-a reafirmat regretul într-un interviu acordat revistei Vanity Fair, publicat pe 27 ianuarie, subliniind că scrisoarea nu a fost o strategie de PR pentru promovarea viitorului său album Bully și nici o încercare de a-și relansa cariera. Ye a spus că a făcut acest gest exclusiv din regretul pe care îl simțea. Ulterior, pe 6 februarie, într-un podcast, a spus că, la îngrijorarea soției sale, Bianca, a fost rediagnosticat cu tulburare de spectru autist. Cântărețul a afirmat că, pentru moment, este nemedicat, dar este atent la potențialele episoade negre.
Aş vrea totuşi să dezbat două dileme – ideea dezbătută de mai mulți filosofi că ar trebui să separăm artistul de artă no matter what şi conceptul introdus de Pierre Bordieu, violența simbolică, mult atribuită lui Ye.
Putem să separăm în cazul lui Ye omul de muzica lui? Putem vedea legenda muzicală, catalistul de schimbare în fashion fără să vedem şi omul care spunea că Diddy ar trebui să iasă din puşcărie?
Nu am un răspuns general la această întrebare, fiecare se poziționează diferit față de arta lui însă pentru mine, Karina, Ye e mai mult un vizionar, un artist incredibil şi un om care a schimbat industria modei decât un monstru. Are multe lucruri rele, e detestabil ca om dar e aproape imposibil să nu te întorci la el, artistul, când te uiți la fashion week, la ce face Adidas acum sau alte branduri de shoe wear, la scenele din lumea rap-ului, pentru că referințele sunt acolo. Pentru mine, Alexandra, Ye ajunge să funcționeze ca un prototip al artei, în sensul cel mai larg: indiferent de ce face, de fiecare dată când apare cu ceva, întreaga industrie simte nevoia să se repoziționeze în jurul lui: estetica modei se deplasează, discursul se reactivează, iar granița dintre produs, spectacol și identitate devine, din nou, instabilă. Ca un trop fără ancoră, dar suficient de puternic să forțeze întreg tabloul cultural în jurul lui.
Amândouă o să vorbim despre albumul lui nou, concertele pe care le-a susținut şi overall, ce credem că se întâmplă cu Ye.
BULLY e un album care a pronunțat fricile multor oamenilor şi anume albumele cu AI. Deşi ne-am mai confruntat cu muzică generată în ultimii ani, toți am sperat că acest trend nu va fi preluat şi de numele mari din industrie. Muzica este un lucru vital în viața oamenilor şi automatizarea ei până la excluderea totală a input-ului uman, nu duce decât la crearea unor cercuri şi mai elitiste şi gatekept în societate. BULLY a ieşit inițial 90% AI, vocea lui Ye era falsă, producția, totuşi, reală. Practic, altcineva a cântat versurile scrise de el şi și-a aplicat un filtru ca vocea să sune ca a lui Ye. Ne-am fi dat seama dacă nu s-ar fi scăpat el? Probabil nu, lucru care ne sperie. Pentru că Internetul a luat foc, Ye a zis că reface toate melodiile şi a relansat albumul. Încă sunt câteva despre care se crede că sunt făcute cu AI parțial dar nu există surse sigure care să confirme asta. Track-urile o să mai fie editate şi reuploadate în următoarea perioadă, având în vedere turneul lui care urmează. Totuşi, CD-urile şi DVD-urile conțin melodiile ințiale, cele făcute în totalitate cu AI. Fabricarea şi distribuirea acestor produse durează în jur de trei luni, timp în care albumul a fost neschimbat.
Disputele sunt mari; un utilizator de pe Reddit a spus: „BULLY este, pentru mine, mult peste o dezamăgire. Lăsând deoparte, pentru un moment, calitatea muzicii în sine, nu pot concepe cum cineva consideră utilizarea inteligenței artificiale măcar acceptabilă, cu atât mai puțin plăcută. Acesta este un proiect solo, primul cu adevărat în ultimii 5 ani, iar artistul principal nici măcar nu cântă pe anumite porțiuni ale proiectului. Mă uimește că unii au curajul să-l compare cu albume precum WTT, Ye, Donda sau chiar JIK. Presupun că sunt invidios pe cei care pot aprecia ceea ce, din perspectiva mea, este un dezastru total”. Pitchfork a dat nota 3.4/10 albumului nou. Cititorii i-au acordat 4.8/10, mult sub notele celorlalte creații ale lui Ye. Discuția e mai complexă. Pitchfork a fost acuzat de câteva ori, după ce a acordat niște scoruri mici Lanei Del Rey și lui Halsey, că ar fi neprofesionist și cumpărat. Chiar label-ul lui Ye a răspuns spunând că pare a fi o farsă de 1 aprilie.
Pentru mine, albumul la început avea un 3.5/10, dar ascultând din ce în ce mai mult, urmărind concertele de la SoFi și listening parties, cred că a devenit un 8/10 comparativ cu munca sa din trecut. Că tot vorbim despre concert, scena a fost incredibilă, un dom inspirat din filmul „Akira” care a luat multe forme, în principal dând senzația că Ye este on top of the world. Inspirația a venit și din filmul „The Holy Mountain”, un film abstract cunoscut pentru cadrele și culorile folosite în moduri neașteptate. Jocul de lumini a fost și el de neratat, în spatele scenografiei stând Es Devlin, un designer cu care a colaborat pentru mai multe scene eclectice de-a lungul carierei sale.
Albumul și practica actuală a lui Ye sunt strâns legate de familia lui, lucru pe care îl apreciez foarte mult. Piesa „PUNCH DRUNK” a fost produsă total sau parțial, nu este clar, de fiica lui, North, care în ultimul timp produce din ce în ce mai multă muzică. Designul din spatele FATHER a fost făcut de soția sa, Bianca Censori, care este recunoscută nu numai pentru apariția de la premiile Grammy, dar și pentru talentul său în design de produs. Pe copertă este fiul său.
Feature-urile sunt alese curios, cu aceeași idee în minte. Două melodii sunt făcute împreună cu Andre Troutman, verișorul legendarului pionier al muzicii la talkbox, Roger Troutman. Andre a fost nominalizat la premiul Grammy, a lucrat în trecut cu artiști precum Big Sean, Jhené Aiko, Jason Derulo. Și, în caz că vă întrebați, un talkbox este un efect audio folosit în muzică, ce face ca un instrument (de obicei o chitară sau un sintetizator) să „vorbească”, adică sunetul lui capătă forma cuvintelor rostite de interpret.
Cum funcționează?
Principiul e mult mai hands-on decât te-ai aștepta:
- Sunetul instrumentului este trimis într-un mic difuzor (driver) din talkbox.
- De acolo, sunetul este direcționat printr-un tub de plastic.
- Tubul ajunge în gura muzicianului.
- Interpretul își mișcă gura (ca și cum ar vorbi), modelând sunetul.
- Un microfon captează rezultatul final, care sună ca o voce „robotică”.
Cât despre Peso Pluma, consider că raționamentul a fost doar de a atinge un demografic nou, având în vedere și concertul lui anunțat în Italia. Travis Scott și Ye au fost chiar rude cândva, fiind căsătoriți cu Kylie și Kim Kardashian. Totuși, feature-ul lui Don Toliver a dispărut de pe album fără un anume motiv. Câteva dintre ad-lib-uri sunt făcute de Nine Vicious, un artist destul de underground din SUA. Merită notat că are acuzații de abuz. Nu e prima dată când Ye colaborează cu artiști care au un trecut questionable; publicul a fost foarte indignat de momentele în care o expunea pe North, fiica sa, la genul acesta de oameni.
Acum că am trecut puțin prin discografie, să ne întoarcem un pic la tezele principale – violența simbolică şi artiştii. Conceptul de „violență simbolică”, formulat de Pierre Bourdieu, se referă la forme subtile, invizibile de dominație care nu implică forță fizică, ci funcționează prin norme, simboluri, limbaj și cultură. Este acea putere prin care valorile și gusturile clasei dominante sunt impuse ca fiind „naturale” sau „superioare”, iar cei dominați ajung să le accepte fără să le perceapă ca pe o formă de constrângere. De exemplu, în educație, în modă sau în artă, anumite standarde sunt prezentate ca universale, deși reflectă, de fapt, interesele și perspectiva unui grup privilegiat.
Aplicat în contextul lui Ye, conceptul devine interesant pentru că artistul joacă simultan două roluri: pe de o parte, contestă violența simbolică (criticând industria modei, normele rasiale sau ierarhiile culturale), iar pe de altă parte, o reproduce. Prin estetica sa, estetica Yeezy şi chiar cea de la începutul SKIMS, referințele religioase și poziționarea ca „vizionar”, Ye creează un univers simbolic propriu care tinde să se impună ca normă pentru publicul său. De exemplu, atunci când respinge anumite elemente de scenografie (precum luminile „prea comerciale”), el nu face doar o alegere artistică, ci stabilește implicit ce este „gustul autentic” și ce este „inferior”, un mecanism tipic de violență simbolică. În plus, reacțiile publicului arată cum funcționează această dinamică: chiar și atunci când intervențiile lui par disruptive sau autoritare, o parte din audiență le legitimează, interpretându-le ca expresii ale genialității. Astfel, autoritatea simbolică a artistului este internalizată de public, exact cum descrie Bourdieu: dominația devine eficientă tocmai pentru că nu este percepută ca dominație, ci ca adevăr sau valoare artistică autentică.
Pentru mine, de exemplu, ce e interesant, e că această succesiune de măști nu funcționează doar ca un joc de imagine, ci ca un mecanism prin care Ye își construiește constant identitatea. Dacă vorbim de o dedublare constantă, masca deja nu mai este e o simplă alegere estetică, de reprezentare, ci devine o stare în care identitatea este profund negociată. Nu mai există „Ye cel real” și „Ye performativ”, nu îi mai poți diferenția, ci e o alternanță între roluri, care se suprapun frenetic. În sensul ăsta, șocul funcționează ca o tactică de atenție, ca o metodă de a „schimba masca”, de a produce o nouă versiune a lui, chiar dacă aceasta intră în contradicție cu cea anterioară.
E interesant, totuși, cum a jonglat cu întreg conceptul – adică măștile, în preistorie, foloseau pentru diferite ritualuri șamanice, unde încercau să sperie demonii. La Ye, pare că îmbunează omul modern cu uneltele astea de reconfigurare. Pentru că albumul oscilează între două impulsuri: unul de ștergere, de „uite, sunt Ye cel vechi”, și altul de conservare a tensiunii, ca și cum nu ar putea (sau nu ar vrea), să renunțe complet la haosul pe care l-a creat. Și aici, sincer, mi se pare că devine aproape imposibil să mai asculți muzica „pur”. Nu pentru că nu ai vrea, ci pentru că nu mai ai unde să o separi. Membrana dintre viața lui și artă e atât de subțire încât orice sunet vine deja încărcat. Nu mai există neutralitate, doar interpretare.
Din asta vine și inspirația cu wrestlingul. Pentru că și acolo știi că e fake, dar sigur nu asta e miza. Miza e că emoția e reală, conflictul e coregrafiat, dar tensiunea e totuși trăită. E un teatru al excesului în care bărbații, într-un mod ciudat și toxic, își permit să fie vulnerabili tocmai prin violență, prin exagerare, prin spectacol.
Wrestlingul e, dacă vrei, una dintre puținele forme culturale în care masculinitatea nu e doar rigidă, ci și artistică, poate profundă pe alocuri. În care furia, frustrarea, dorința de validare, chiar și umilința sunt puse în scenă fără filtru, dar sub pretextul luptei. E o operă emoțională în costum de sport. Și asta vrea să releve și Ye prin Bully. Pentru că albumul funcționează ca un ring: un spațiu în care își joacă propriul personaj, de răufăcător profund degradat, dar mereu conștient că publicul privește. Își expune contradicțiile nu ca să le rezolve, ci ca să le transforme în spectacol.
Povestea numelui, de exemplu, e aproape banală, ceea ce o face și mai tăioasă. Ye spune că fiul lui, Saint, s-a jucat cu un copil și „apoi l-a lovit cu piciorul”. Întrebat de ce, răspunsul a venit sec: „because he weak”, iar reacția tatălui a fost un râs amestecat cu revelație: „this man is really a bully”. Tragic, nu?
De aici, „Bully” devine o întrebare despre cum se naște instinctul de dominare – și cam cât de repede îl putem justifica într-o ierarhie primitivă: tare/slab, demn/nedemn.
După mine, prin Bully, pare că vrea să își construiască o proprie arenă de spectacol, ca un soi de ring psihologic, dacă vrei. Adică mulți wrestleri contemporani foloseau acest dramatism al luptei nu ca să ascundă adevărul, ci ca să îl transforme în ceva palpabil. La Ye pare să funcționeze în aceeași manieră: conflictul personal nu se rezolvă, ci se amplifică în teatrul mascat al albumului. Publicul privește și ajunge să simtă exact în direcția în care este ghidat, chiar dacă știe că are în față roluri construite. Iar tocmai această conștientizare, faptul că știm că sunt doar roluri, introduce o formă de detașare ironică, fără să anuleze însă intensitatea experienței. Știm că „bully”-ul din ring e doar un personaj, deși durerile prezentate de Kanye par palpabile. Și, mai ales, e o logică perfect compatibilă cu ringul: acolo unde „slab” nu e o stare, ci un rol. Un rol care trebuie jucat, ca publicul să simtă ceva, mereu focalizat în unghiuri stranii, obligându-te să vezi mai mult decât ai vrea.
Acum imaginează-ți că iei ringul – acest mecanism de emoție regizată și îl îmbraci într-o estetică a neclarului. Coperta lui „Bully” e fotografiată de Daidō Moriyama și (din ce a circulat în presă) îl arată pe Saint într-un cadru alb-negru, cu grillz, într-un gest care vrea să fie crud, aproape intimidant.
Moriyama e legat de estetica asta brută, granulată, out of focus, o limbă vizuală născută din Japonia postbelică și asociată cu spiritul revistei Provoke, care încerca să rupă cu fotografia certă, curată, comercială și să inventeze un mod mai sincer (și mai neliniștit) de a vedea. Și blurul, care oricum funcționează sub formă de mister, invită, de fapt, omul să extragă sensul, să descopere însemnătatea.
Dar dacă îl privești prin lentila wrestlingului, devine mai clar întreg tabloul zugrăvit: controlul narațiunii. Proiectul a fost prezentat și ca film scurt (Bully V1), cu Saint într-un ring, confruntând luptători din New Japan Pro-Wrestling, montat de Hype Williams: adică, literalmente, copilul ca avatar, ringul ca scenă, violența ca limbaj.
Și aici se închide cercul cu titlul: „bully” nu e doar „ăla rău”. În wrestling, bully e adesea tipul care domină, umilește – dar tocmai pentru că știm că e rol, avem voie să-l privim fără să-l confundăm complet cu realitatea. Problema, la Ye, e că rolul și realitatea se tot scurg unul în celălalt. Iar în unele cazuri, chiar titlul ajunge să descrie metoda lui de a fi în lume: dorința de a-și impune voința, peste tot.
Dacă ar fi să-ți spunem ca unui prieten, fără pretenții, dincolo de persoana tot mai controversată și greu de ignorat a lui Kanye din ultimii ani, care nu poate și nu trebuie separată sau validată, rămâne totuși un lucru incomod de admis: ca artist știe exact ce face. Iar albumul funcționează, nu pentru că ar „reabilita” ceva, ci pentru că atinge o formă de reprezentare vizuală implacabilă.
Nu e despre a susține omul, ci despre a înțelege mecanismul pe care îl pune în scenă. Pentru că albumul vorbește, de fapt, despre cât de ușor alunecă ideea de putere în spectacol. Despre felul în care masculinitatea își caută locuri unde poate să defuleze fără să fie vulnerabilă – și cum, de multe ori, găsește exact acest spațiu în ring, unde emoțiile devin roluri, iar tensiunea performanță.
