N-am înțeles niciodată hype-ul cu Brâncuși. Deși încercam să-mi dau seama de unde pornește atitudinea mea arbitrară, mi-am dat seama că nici nu mă prea chinuiam să-l înțeleg. Bine, vorbim aici de vârsta adolescenței, cine își pune probleme de reducerea ființei la calitatea ei primordială la vârsta aia?
Recent a fost expoziția „După Brâncuși” la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, ceea ce m-a împins, printr-o cugetare timidă, să mă întorc asupra judecății mele îndoielnice. Spun timidă pentru că ideea pare simplă la prima vedere, dar devine destul de complicată dacă încerci să o urmărești în istoria artei. Ca să vă explic: pentru foarte mult timp, până la apariția artei moderne, sculptura a fost legată aproape inevitabil de corpul uman.
Corpul era, pur și simplu, fabulos. Imaginea umană devenise cea mai bună formă de expresivitate. Sculptura părea să aibă un singur țel: redarea volumetrică a proporției, a anatomiei, a expresiei. Nu degeaba ne-am inspirat atât de mult din platonicism – influențele Greciei Antice s-au instaurat pe temelia unei dominații foarte reale. Pe lângă scopul de a reda corpul așa cum este, sculptura a ajuns să construiască unele dintre cele mai importante teme ale lumii antice: virtutea, măreția, eroismul. Toate aceste idei prindeau formă tocmai prin corp.
În Evul Mediu pare că lucrurile se schimbă ușor. Idealizarea nu mai e atât de sigură pe sine. Apare o altă perspectivă asupra omului – una mai neliniștită, mai conștientă de fragilitatea și natura lui păcătoasă. E aproape un amurg al certitudinilor. Apoi vine Renașterea și omul e iar în centrul lumii, de data asta într-o formă diferită: devine capabil, competent, aproape măsura tuturor lucrurilor.
Abia la începutul secolului XX apare ruptura reală. Evoluțiile socio-culturale schimbă felul în care artiștii privesc condiția omului în societate. Lumea începe să se miște mai repede, apar ideile avangardei, iar știința schimbă complet felul în care înțelegem realitatea. Descoperirea că atomul nu este indivizibil, că e compus din particule, deschide o altă imagine asupra structurii lumii. Din chimie n-au mai lăsat decât teme abstracte de colectivitate. Interesant, nu? În același timp, Freud vine cu psihanaliza și sugerează că identitatea umană nu e nici ea chiar atât de stabilă pe cât credeam.
Dintr-o dată, nevoia de a reconstrui fidel măreția începe să se disipeze. Sculptura nu mai vrea doar să reproducă, ci să interpreteze. Corpul nu mai este un model care trebuie copiat cu exactitate, ci devine punctul de plecare pentru altceva: abstractizare.
Brâncuși nu a fost singurul din valul acesta al abstractizării, însă, cu siguranță, a construit un prototip pentru arta modernă. La el, capul și torso devin aproape un laitmotiv al creației. Apar iar și iar ca niște repere ale unei căutări care au mânat filosofarea. Alți artiști ai timpului, cum e Rodin, de exemplu, erau mai preocupați de transformările interioare ale omului, într-o legătură încă foarte strânsă cu Renașterea (e suficient să vedem „Gânditorul”). Acolo mitul se preface în lumină, sunt explorate stările omului, iar natura lui pare să se dedubleze între esență și apartenență.
La Brâncuși, însă, lucrurile se întâmplă altfel: dincolo de aforismele modernității târzii, el vine cu o altă interpretare a originii sculpturii. Vrea să reducă cât mai mult. Să simplifice corpul până când rămâne doar structura lui organică, aproape de geneză. De asta vedem uneori doar un cap, doar un torso. Ca și cum ar încerca să ajungă la punctul în care forma începe să existe.
Cumva, la el pare că se inversează relația cauză-efect. E o judecată incipientă despre felul în care își dobândește existența o ființă, apoi efectul este minimizat până când rămâne doar cea mai pură formă a lui.
Într-un fel, parcă vine să le “dea peste nas” celor care spun că „art imitates life”. Aproape că sugerează exact opusul: la ce bun să sculptezi structuri identice cu modelul? „Ajungi să sculptezi cadavre.” Limitarea fidelă a formelor nu poate dezvălui esența vieții. De aceea tehnica lui elimină aproape toate detaliile care par redundante și se concentrează asupra geometriei, asupra volumelor care spun mai mult decât orice anatomie exactă.
Și poate că tocmai aici apare partea cea mai interesantă. Într-o lume în care părem din ce în ce mai dezbinați, ideea asta aproape simplă devine surprinzător de puternică: într-un sens abstract, suntem toți la fel. Prin simpla noastră prezență și existență suntem doar niște copii imitative ale vieții.
Sigur, ideea asta poate fi contrazisă ușor de uniformizarea societății și nu vreau neapărat să o susțin. Dar spune totuși ceva despre fiecare dintre noi.
Stăruința lui pare să indice și altceva: o posibilă întoarcere către originea vieții. Într-o epocă în care identitatea omului contemporan este adesea pierdută, cicatrizată de presiuni sociale și politice și împinsă către extreme, Brâncuși propune un alt context. Reconstruiește ideea de om prin unelte mai profunde, îngropate într-o altă judecată a sensibilității.
Și nu neglijează nici materialul. La el, materialul are mai mult sens decât compunerea în sine. Lemnul și piatra nu sunt doar suporturi pentru formă; au o putere expresivă proprie. Felul în care lumina cade pe suprafața lor, în funcție de duritate și textură, creează o altă dimensiune a sculpturii. Explorează aceste texturi aproape cu răbdarea unui arheolog al materiei, iar prin faptul că refuză categoric să reproducă realitatea și își lasă creativitatea ineluctabilă să-i genereze propriile șabloane pentru sculptură, nu face decât să-i adâncească relevanța în lume.
Expoziția de la Cluj vine ca o continuare firească a direcției. Unele sculpturi păstrau doar fragmente recognoscibile: părți ale corpului, o coloană, o formă aproape schematică. Altele mergeau și mai departe, până când corpul devenea aproape doar un pretext pentru volum și echilibru. În acel moment începi să înțelegi mai bine ce a făcut, de fapt, Brâncuși: nu a abandonat corpul, ci l-a redus până când a rămas doar esența lui formală.
Pot spune, într-un final, că am început să înțeleg cum merge cu existențialismul lui.
Și atunci apare întrebarea care rămâne suspendată, aproape inevitabil:
Ce rămâne după Brâncuși?
