„Concerning my daughter” de Hye-Jin Kim e cartea care își pune serios întrebarea „ce înseamnă să-ți pese?” și sub ce forme se poate manifesta sentimentul acesta. Poticnită de prejudecăți, diferențe generaționale și standarde societale profund însămânțate, grija poate lua forma disprețului, frustrării, urii, sau, din contră, a sacrificiului de sine. Conflictul principal se află între umanitatea personajelor și mentalitatea de „așa se face aici, așa s-a făcut mereu”.
O văduvă în vârstă îi permite fiicei sale să se mute înapoi acasă, dorindu-și de la ea un soț, o familie și o sursă sigură de venit – pe scurt, tot ce i-ar „asigura” viitorul. Când fiica ei apare împreună cu iubita ei de lungă durată, reacția femeii este aceea de furie și dezgust. Definiția fiicei sale cu privire la familie nu este una pe care o poate accepta. Implicarea fetei în proteste împotriva discriminării LGBTQ+ în mediul universitar o neliniștește și mai tare. În același timp, când azilul în care lucrează o obligă să scadă condițiile de îngrijire pentru Jen, o pacientă vârstnică cu demență, fără copii și familie, care a călătorit prin lume ca diplomat de succes, femeia se luptă împotriva nedreptății aduse bătrânei.
Tonul poveștii nu e unul propagandistic. Nu oferă o soluție clară, enunțiativă – așa zisul moment de „aha!”. Momentele de introspecție sunt marcate de rețineri și incertitudine. E o prezentare nuanțată a schimbărilor de mentalitate care se petrec de la generație la generație, spusă din perspectiva unei femei de modă veche, pe care o îngrozește această percepută „destabilizare” a lumii în care trăiește. Ajunge să-și urască fiica nu din nepăsare, ci dintr-o grijă sinceră pentru viitorul ei, eșuând să remarce că lumea e așa cum ne-o facem. Când se luptă împotriva condițiilor inumane în care bătrâna cu demență e ținută, face același lucru pe care fiica ei îl face participând la proteste la universitatea la care lucrează.
Protagonista nu poate distinge inițial ipocrizia propriilor acțiuni, ceea ce e revigorant de văzut. Îmi plac personajele neplăcute, personajele care operează cu ochelari de cal la ochi, personajele care devin insuportabile luptându-se pentru ceea ce cred ele, în mod sincer, că e cel mai bine. Treptat, femeia începe să aibă dubii cu privire la tratamentul injust aplicat persoanelor care nu se încadrează în standardul societal de normalitate. Romanul conturează o lume în care problemele pe care ni le facem singuri, și suferința pe care ne-o aducem unii altora s-ar rezolva foarte simplu luând un pas adesea trecut cu vederea: esența de a fi uman.
„Puțină decență umană” e principalul concept la care autoarea ne trage de mânecă să reflectăm. O schimbare miraculoasă de mentalitate sau răsturnarea unui sistem corupt sunt îndemnuri nerealiste pentru omul de rând, care duce o viață, pe cât se poate, confortabilă. Un efort de înțelegere, de acceptare, totuși, sunt pași pe care fiecare dintre noi îi putem lua în considerare atunci când aspirăm la un viitor mai bun.
Cartea a cunoscut o adaptare la ecran, care își face debutul în festivalurile de film din Asia de sud în 2024.
