Există oare artă inocentă? Niciun spectator nu poate interacționa cu arta fără să o transforme, iar fiecare revenire asupra aceleiași lucrări sau a aceleiași amintiri reînnoiește experiența, făcând-o simultan familiară și străină.
Filmul Blue Moon se desfășoară într-o singură seară de deschidere a musicalului Oklahoma!, și totuși, timpul se comprimă și se dilată. Structura narativă, aproape teatrală, se bazează pe monologurile confesionale, autoironice și disperate, ale lui Hart (Ethan Hawke), și pe dialogurile sale cu personaje secundare care sunt, în fond, oglinzi ale fricilor și dorințelor sale. El este compozitorul melancolic, ironic, vulnerabil, comic, tandru, crud, erotic și innocent care navighează între gloria altora și propria-i izolare afectivă. Hart se dovedește paradoxal deschis și inaccesibil simultan, ceva fragmentat și tulburător, care-ți invadează mintea, măsurându-se cu fantoma propriei tinereți: Jesse (protagonistul din Before Sunrise, Before Sunset, Before Midnight). Fie, why not?
Hart nu este doar un bărbat în vârstă, atras de o tânără, el este un artist captiv într-un labirint al propriilor emoții, un om care trăiește prin poezie și muzică, dar este incapabil să transforme dorința în realitate. El trăiește într-o disonanță constantă: este atras de frumos și de tinerețea lui Elizabeth (Margaret Qualley), dar nu poate niciodată să o atingă cu adevărat. Relația sa cu Elizabeth, în scrisori și în gesturi delicate, este mai degrabă o meditație asupra imposibilului și asupra modului în care timpul și circumstanțele denaturează afectul.
El nu-și trăiește prezentul, ci reverberează în trecutul posibil: în promisiunile neterminate, în dorințele neconsumate în scrisorile pentru Elizabeth, în flirtul neîndemânatic și sincer, în monologurile ce par să curgă fără oprire. Filmul se joacă cu ideea că arta inocentă nu există. Tot ce interacționează cu tine se transformă, și prin această transformare, Hart devine atât observator, cât și victimă. Orice gest al lui, oricât de naiv, e încărcat de o sexualitate aproape pură, dar în același timp tragică. El senzualizează și idealizează, corpul său trăiește poeziile pe care le-a scris, dar nimic nu se consumă cu adevărat.
Sexualizarea lui Elizabeth e simultan ingenuă și jalnică. Dar o face fără viclenie, idealizează fără ornament, dorința lui e pură în absurditatea sa, inocentă și totuși subiectivă. Atingem arta doar prin simțirea ei, iar prin atingere ea devine altceva. Iar pentru el Tinerețea e o artă. Arta, în acest film, nu este obiect, ci experiență. Tinerețea nu e un obiect, e o experiență. Hart sexualizează, senzualizează și idealizează, nu pentru a domina, ci pentru că trupul și mintea lui trăiesc poezia ca pe o realitate alternativă. Fiecare gest, fiecare scrisoare, fiecare flirt cu Elizabeth poartă o frumusețe inocentă. Fascinația lui e mai degrabă masochistă: să privești inocența transfigurată într-o obsesie, dorința neconsumată transformată în spectru și să trăiești într-o nostalgie care nu a existat niciodată.
În acest sens, Blue Moon devine un film despre percepție și despre modul în care arta cumva cumva devine nostalgie. Însă nostalgia filmului nu este pentru trecut, ci pentru imposibilitate: iubire neîmplinită, succesul altora. Spectatorul devine complice al acestei nostalgii care nu a existat, un déjà-vu multiplicat: restaurantul Sardi’s, unde se petrece majoritatea acțiunii, devine intim, plin de mici ritualuri și conversații care par insignifiante. Barmanul, pianistul, fiecare este o oglindă, fiecare reflectă ceva din Hart fără să știe.
Și așa filmul te prinde în această rețea subtilă: nostalgia lui Hart nu este pentru trecut, ci pentru posibilități, pentru ce ar fi putut fi și nu a fost niciodată, în ceva ce e aici mai degrabă un spectru decât o emoție și o meditație despre arta inocentă și imposibilitatea acesteia. Pentru că interacțiunea transformă totul. Tot ce atingi, tot ce simți, devine deja altceva: contaminat, reinterpretat, personalizat.
