Acum 100 de ani, într-un atelier din Florența, un ucenic învăța să simtă textura pielii sub degete. Astăzi, ucenicul a fost înlocuit de Inteligența Artificială (IA). Timpul înseamnă bani – iar Gucci e cel care ne arată asta.

Gafa Gucci – un „L” masiv pentru artă

Tocmai s-a terminat Săptămâna Modei de la Milano și totuși, printre toate creațiile, cea mai relevantă discuție a rămas gafa Gucci. 

Campania lor recentă, bazată pe modele IA, a stârnit un val de furie în rândul oamenilor – și pe bună dreptate. Criticii au numit imaginile AI slop – adică imagini de o calitate foarte proastă, ieftine, generate de inteligența artificială.

Publicul a reacționat visceral. Oamenii nu vor să vadă figuri generate de un prompt; vor să vadă textura materialului și micile defecte ale modelelor, care ne reamintesc că și ei sunt oameni. Când un brand de renume ca Gucci folosește scurtătura algoritmilor, mesajul e clar: „Nu ne mai pasă de artă” (în ciuda etichetei cu preț de patru cifre). 

Până la urmă, aceștia creează un precedent. Dacă Gucci a putut, eu ca brandul X de ce nu aș putea?

 

Elefantul din camera serverelor – greenwashing-ul

Marea ironie apare aici. Pe de-o parte, Gucci ne aruncă cuvinte precum bumbac organic și neutralitate de carbon, iar pe de alta, vine cu factura energetică uriașă a inteligenței artificiale. Să nu mai zicem că centrele de date înghit milioane de litri de apă pe zi pentru răcire. 

 

Totuși, nu e vorba doar despre faptul că se consumă energie, ci despre cum se consumă. Când irosești resursele planetei doar pentru a genera slop, risipa devine imorală.

 

Antrenarea unui LLM (Large Language Model) emite carbon cât cinci mașini pe parcursul întregii lor vieți. Greenwashing tehnologic în cea mai pură formă. Planeta arde pentru ca un algoritm să ne arate un model cu o rochie care nici măcar nu există.

 

Arta creată pentru a plăcea unui bot

În 1935, Walter Benjamin scria în „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice” despre pierderea „aurei” operei de artă. El se temea că, atunci când arta va fi consumată ca toate celelalte mărfuri, își va pierde unicitatea, acel „aici și acum”. Ce ar spune oare astăzi dacă ar vedea campania Gucci?

 

Dacă toată lumea folosește aceleași modele lingvistice, moda încetează să mai fie o formă de rebeliune; își pierde „spiritul timpului, tradiției și culturii”. Devine un algoritm care fură în loc să creeze. Arta înseamnă eroare și sudoare. Dacă o lăsăm pe mâna inteligenței artificiale, ne trezim în fața unor haine create pentru a plăcea unui bot, nu unui om.

 

Savoir-faire pe butuci: De ce eficiența ucide viitoarea generație

Problema cea mai mare rămâne cea structurală. Când casele de modă consacrate legitimează înlocuirea procesului creativ cu prompt-uri, ei ucid viitorul industriei. Dacă marii designeri nu mai au nevoie de ilustratori sau de cercetători de textile, ce se întâmplă cu tinerii artiști? Până la urmă arta înseamnă savoir-faire (know-how). 

 

Tăiem aripile tinerilor și avem grijă să le furăm și creativitatea. Eficiența primează în fața viziunii. Dacă marile case aleg calea ușoară, ce pretenții să mai avem de la fast-fashion? Vom ajunge într-un viitor în care întreaga cultură vizuală este un loop infinit de imagini generate automat. IA-ul nu este vreun vizionar; este doar o mașinărie care se antrenează pe truda altor oameni. 

 

Ultimul lux – eșecul uman bate orice algoritm perfect

Dacă moda vrea să rămână relevantă, trebuie să se întoarcă la ceea ce a consacrat-o: fragilitatea umană. 

 

Niciun LLM nu poate replica eșecul creativ al unui artist care conduce la o capodoperă. Gândește-te la Chanel No. 5 – cel mai iconic parfum din lume. Se zvonește că mirosul care a schimbat istoria a apărut dintr-o eroare de laborator, când un asistent a pus din greșeală o doză greșită de aldehidă în eprubetă. Un IA ar fi detectat „eroarea” și ar fi corectat-o într-o secundă. Am fi avut un parfum corect din punct de vedere chimic, dar banal, în loc de o legendă. 

 

Responsabilitatea față de lumea în care trăim trebuie să fie reală, nu doar un indicator în raportul anual de sustenabilitate. 

Altfel, peste zece ani, nu vom mai cumpăra haine cu istorie, ci un abonament la o estetică pre-mestecată. Un soi de identity-as-a-service care expiră la următorul update de algoritm, lăsându-ne cu dulapurile pline de haine care nu spun nimic despre cine suntem, ci doar despre ce a prezis un bot că vom cumpăra.