Acum doi ani am avut un curs la modeling chiar în incinta fostei fabrici Pionierul, locul care păstrează tăcut amintirea tragediei de la Colectiv.
Zidurile, odată vibrante și pline de viață, sunt acum acoperite de crăpături adânci. Ferestrele, cândva luminate de râsete și fericire, sunt acum goluri întunecate, privindu-te cu o tăcere apăsătoare, ca un ecou al agoniilor trecute. 9 ani au trecut, dar amintirea incendiului care a curmat 65 de vieți rămâne vie. Pe măsură ce te apropii să aprinzi o candelă în memoria tinerilor arși de vii, o liniște copleșitoare te învăluie, ca și cum locul însuși ar păstra un moment de reculegere pentru sufletele pierdute. La fosta fabrică „Pionierul” timpul pare să fi înghețat iar aerul e impregnat de amintiri și dor.
Pe fondul durerii și al amintirilor sfâșietoare, supraviețuitorii tragediei de la Colectiv continuă să lupte pentru a-și reconstrui viețile. Pentru ei fiecare zi este o bătălie câștigată, marcată de răni fizice și emoționale. Familiile și prietenii celor care și-au pierdut viața trăiesc cu un gol de neimaginat în suflet, fiecare aniversare și sărbătoare e un moment de comemorare a celor care nu mai sunt printre noi. Durerea este profundă, dar, paradoxal, din această durere ei găsesc forța de a merge mai departe. Cu fiecare pas, ei transformă suferința în acțiune, onorând memoria celor pierduți prin inițiative menite să prevină viitoare tragedii. În ciuda lacrimilor, iubirea devine farul călăuzitor, iar amintirile se transformă în impulsuri de schimbare. Poveștile sunt multe, și extrem de diferite. Fiecare trece prin suferință diferit, dar cert este că toate poveștile au ceva în comun: curajul și faptul că în ciuda tuturor provocărilor, iubirea rămâne veșnic vie.
Am intrat în contact cu trei victime de la Colectiv și le-am întrebat ce mai fac acum și ce gânduri au pentru tinerii care citesc articolul.
Bogdan Molesag, supraviețuitor al incendiului:
1. Ce simți acum când te gândești la noaptea tragediei? Care au fost gândurile tale inițiale
Mă gândesc la toți prietenii pe care i-am pierdut atunci și simt o mare tristețe și durere, mai ales pentru că și prietenul meu cel mai bun și-a pierdut viața în acea noapte. La momentul în care a izbucnit incendiul, eu mă aflam în toaleta clubului. În momentul în care am ieșit de acolo, focul deja urca la tavan și instinctul meu de supraviețuire s-a activat, am pornit direct spre ieșire și nu m-am mai concentrat decât pe modul în care aș putea scăpa de acolo cu viață. Din păcate, singura ieșire se blocase și nu am mai reușit să ies singur din club. Restul se cunoaște.
2. Ai reușit să revii la o oarecare normalitate?
Da, am încercat și am reușit să mă adaptez cât mai mult la noua mea viață. A fost un drum dureros și extrem de lung. Acum sunt psihoterapeut și uneori mai și cânt la tobe cu foștii mei colegi de trupă care au reușit să scape cu viață din incendiu.
3. Ce îți dă speranță și putere în fiecare zi?
Speranța și puterea mi le iau în fiecare zi din amintirea locurilor atât de întunecate în care am fost nevoit să petrec mult timp și în care nu vreau să mă mai întorc. O altă mare sursă de încredere și putere este logodnica mea care îmi este aproape mereu. Speranța către un viitor mai bun este o altă parte care mă motivează în fiecare zi.
4. Un gând din partea ta pentru tinerii care citesc articolul?
Tinerilor care citesc acest articol le transmit să aibă încredere în ei, în visurile lor și în pasiunile lor, să muncească pentru a putea să le îndeplinească. Să facă ce le place, să devină cât mai buni la acel lucru, să iubească și să lupte pentru libertatea lor.
5. Cui îi ești recunoscător pentru ajutorul oferit pe perioada recuperării?
Port o recunoștință imensă familiei pentru că a luptat pentru mine și mi-au fost aproape în acest drum lung și mai ales surorii mele. Sunt foarte recunoscător Belgiei care m-a primit și mi-a salvat viața fiind transferat acolo la 7 zile după incendiu. Altfel, nu cred că aș fi supraviețuit. De asemenea, am multă recunoștință și prețuire pentru toți apropiații și nu numai, care m-au susținut și încurajat în acest proces. Și un respect deosebit doctorului Felix Popescu, specialist în implant de păr, care mi-a realizat mai multe operații de reconstrucție și întregii echipe de la Spitalul Zetta care, de asemenea, mi-au redat mult din calitatea vieții prin intervențiile lor.
Alex Plingu, supraviețuitor al incendiului de la Colectiv:
Ce îți mai amintești din clipele infernului de acum 9 ani?
Îmi amintesc că fiecare reacționează diferit. Ce mă bucură este că am luat amica cu care eram de mână, am împins-o ușor în față și că mi-am păstrat rațiunea. Când am fost blocat, totuși, m-am rugat divinității să mă salveze în schimbul faptului că voi contribui cu ceva bun societății.
Ai reușit să revii la o oarecare normalitate? Care au fost cele mai dificile obstacole?
Normalitatea nu a existat pentru mine nici înainte de eveniment. M-am obișnuit cu asta. Cele mai dificile momente au fost să observ cât de mult te transformă atenția excesivă din partea celorlalți, cum eram subiect de interes. Participasem la un concurs muzical pe un post TV să îmi demonstrez că am curaj, plus evenimentul în sine, și eram invitat la emisiuni, interviuri, lumea mă recunoștea pe stradă. Ușor, vedeam două categorii de oameni: cei care fac poze cu „maimuța”, ca să fie cool, și cei care, sub tutela anonimatului, ofereau ajutor, iubire și susținere. A fost doar un moment scurt, așa că ușor am observat oamenii din industrie, așa cum sunt, ascunși în spatele zâmbetelor și am mai observat în ce om mă transformam. Așadar, am ales să renunț din timp la o viață mai ușoară și mi-am creat propriul „normal”, așa cum mi-l doresc eu.
Ce îți dă speranță și putere în fiecare zi?
Înainte de Colectiv, eram un ratat cu suflet bun, însă acoperit cu noroiul altora care începuse să fie al meu. Știu că am rămas repetent la facultate și m-am dus în biserica de lângă, foarte întâmplător (nu sunt o persoană religioasă, dar sunt spirituală), și m-am așezat pe scaun. Scena era așa: un cor care exersa, format din 3 bărbați și un dirijor, lumina pica scenografic și muzica și mirosul și tot m-au făcut să plâng în hohote. Corul s-a oprit, m-au observat și au cântat cu și mai mult patos. Când am ieșit de acolo, mi-am dat seama că trebuie să lupt. Nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor, provenind dintr-o familie toxică, a fost mai ușor să mi se pună eticheta de prost. Așadar, după tragedie, am întâlnit un mentor și cel mai bun prieten care mi-a oferit prima carte, „Universul într-o coajă de nucă” de Stephen Hawking, și m-am chinuit să mă pot concentra măcar o pagină să citesc pe zi. A fost un început și ușor am ajuns să citesc o oră în fiecare zi, timp de 8 ani, de la psihologie, filozofie, artă etc. Așadar, curiozitatea îmi dă putere în fiecare zi.
Un gând din partea ta pentru tinerii care citesc articolul?
Dacă ai părinți care nu te susțin, profesori care te cred prost, nu te duce în brațele unor prietenii toxice sau relații toxice. Ai răbdare cu tine, privește în tine, în sufletul tău și fii sincer. Fă bine, că a face rău e laș și foarte ușor. Am fost și huligan, și bad ass, și amorez, și rockstar, și tot tacâmul, și când am tras linie, tot un ratat eram și singur. Fii tu, fii pur și fii blând cu tine și cu oamenii din jur, iar dacă sunt oameni toxici, întoarce spatele și pleacă, sau dacă nu poți pleca, va veni momentul să poți pleca. Așadar, ai răbdare și dă-ți timp să înveți și să observi ce nu-ți mai dorești de la viață. Totul e provizoriu, iar dacă sistemul e de căcat, ignoră sistemul. Nu te murdări cu noroiul lor ca să fii acceptat. Crede-mă, mai bine singur decât să râzi forțat și fals la glume de…
Ce i-ai spune în calitate de supraviețuitor al infernului de la Colectiv unui tânar care se macină prea des din lucruri mărunte?
Fii axat pe cunoaștere, salvează funduri, crede-mă. Însă din cărți, nu de la influenceri, despre care mă abțin să-mi spun părerea. Prea multă caterincă față de cei slabi și prea puține soluții (informația este cheia). Află adevărul din mai multe surse, curăță-ți filtrul personal și fă alegeri bune. Nu te băga în alcool sau alte prostii cu copiii de bani gata, pentru că atunci când va fi cazul să aleagă să-și salveze fundul, tu vei suporta și consecințele prostiei lor. Alege unul, doi oameni buni și construiește o prietenie foarte serioasă, o prietenie pe care te poți baza, cu valori morale.
Care ar fi cele 3 lucruri pe care le-ai schimba acum dacă ai putea vizavi de mentalitatea tinerilor de astăzi?
Educație, moralitate și loialitate sunt 3 lucruri care se văd în declin.
Silviu Ciocanelli (29 de ani), supraviețuitor al incendiului de la Colectiv, ne-a povestit cum vede el viața acum:
Ce simți acum când te gândești la noaptea tragediei?
Mereu mă frustrează să mă gândesc că aș fi putut să nu merg la concert sau să reacționez mai repede și să scap nevătămat… De fiecare dată când mă gândesc simt o durere profundă față de toți cei care astăzi nu mai sunt… Mă simt recunoscător totuși pentru faptul că am putut ieși pe picioarele mele și că am ajuns la un spital și cumva mă simt și responsabil ca o nenorocire de genul să nu se mai întâmple din nou, noi fiind deja un caz de luat aminte.
Ai reușit să revii la o oarecare „normalitate”?
Începând încă de pe patul de spital am lucrat pentru a reveni la o viață normală. Am lucrat cu kinetoterapeuți pentru exerciții de mobilitate a mâinilor și cu ergoterapeuti pentru a-mi recăpăta dexteritatea în sarcinile zilnice. M-am ambiționat să încerc să mă descurc singur cu orice, chiar dacă mă chinui uneori. Faptul am făcut școala de șoferi și am terminat studiile m-a ajutat să îmi recapăt încrederea în mine, iar faptul că m-am angajat m-a ajutat să nu mă izolez de societate și să fiu înconjurat de oameni printre care să mă integrez. Lucrând cot la cot cu colegii mei m-a ajutat să nu mă simt inutil sau incapabil, sentimente pe care le poți avea des când ai dizabilități.
Ce îți dă speranță și putere în fiecare zi?
Nu aș fi fost în viață azi fără ajutorul lui Dumnezeu, iar felul în care văd că a fost prezent și a lucrat în viața mea îmi dă speranță și curaj să nu renunț. Îmi doresc să devin un bărbat desăvârșit și un tată bun, dar și să fac ceva ce servește altora și le face viața mai bună. Pas cu pas mă apropii de ce îmi doresc și acest lucru mă bucură și îmi dă putere să mă ridic din pat în fiecare zi.
Care ar fi un gând din partea ta pentru tinerii care citesc articolul?
Aveam 20 de ani când s-a întâmplat Colectiv și nu credeam că este atât de ușor să îți pierzi viața. Cred că astăzi am ajuns să apreciez altfel importanța sănătății și a șansei la viață, ambele fiind pentru mulți în mâna instituțiilor statului. A lor datoria este să servească cetățenilor și față de ele nu ar trebui să fim indiferenți ca tineri, ba chiar să le tragem la răspundere când nu își fac treaba. Deși am observat că scopul în viață cel mai întâlnit azi este să faci cât mai mulți bani și „fiecare pentru el”, cred că e important să privim lucrurile de la o distanță puțin mai mare și să vedem că doar pe noi ne avem alături în această călătorie fragilă, care este viata…
Adrian Albu, supraviețuitor al incendiului de la Colectiv:
Ai reușit să revii la o oarecare „normalitate”? Care au fost cele mai dificile obstacole?
Normalitatea se definește raportându-ne la fiecare zi în parte, la mediul și modul în care trăim. Dacă ne referim la normalitatea anterioară incendiului, nu cred că cineva dintre cei afectați a revenit, dar, eu cel puțin, mi-am creat o nouă normalitate care mă ajută să îmi trăiesc viața.
Ce îți dă speranță și putere în fiecare zi?
Speranța și puterea sunt inerente în fiecare persoană, totul este cum reușești să le accesezi, să prioritizezi speranțele peste normalitatea zilnică și să accesezi puterea de a le duce la îndeplinire.
Un gând din partea ta pentru tinerii care citesc articolul?
E complicată asta cu cititul. Văd din ce în ce mai puține persoane care citesc. Tinerii ar trebui să conștientizeze că ei sunt cei care vor duce mai departe societatea, nimeni altcineva. Modul cum se implică și ajută la modelarea ei îi va afecta cel mai mult și pentru o perioadă mai lungă de timp.
Ce i-ai spune în calitate de supraviețuitor al infernului de la Colectiv unui tânăr care se macină prea des din lucruri mărunte?
Nu există lucruri mărunte. Noi le facem mărunte raportându-le la speranța și puterea altora. Cred că idealul fiecăruia, pentru sine, nu este un lucru mărunt și ar trebui să muncească să-l urmeze și să-l îndeplinească.
Care ar fi cele 3 lucruri pe care le-ai schimba acum dacă ai putea vizavi de mentalitatea tinerilor de astăzi?
Nu aș schimba nimic. Fiecare generație are mentalitatea ei, modul cum privește lucrurile, și ar trebui respectat asta. Ce ar trebui să facem noi, cei mai în vârstă, este să le oferim exemple de bune practici din care ei să poată alege. Nicio generație nu este la fel: bunicii mei au trăit ororile celui de-al Doilea Război Mondial, părinții mei s-au născut și au trăit în comunism, eu m-am format ca persoană după Revoluție. Pe lângă factorii istorici, mai sunt și factorii tehnologici care influențează generațiile. De asta cred că ar trebui ținut cont atunci când noi, cei mai în vârstă, dăm acele exemple celor mai tineri.
Cine te-a sprijinit pe parcursul vindecării?
Motivația mea internă, de care m-am folosit cel mai mult pe parcursul vindecării, a fost ambiția de a merge iar pe motocicletă, deși toți medicii cărora le-am spus asta au râs și au spus că ar trebui să-mi iau la revedere de la asta având în vedere cum aveam mâinile. 10 luni mai târziu, în august 2016, am urcat iar pe motor. M-am dus până în Austria și m-am întors prin Croația, Muntenegru, Bosnia și Serbia.
