Un grup de tineri din Timișoara s-a unit, și-a strâns forțele și și-a asumat riscul de a se avânta în industria cinematografică. Acest grup este condus de Lucas Neagu, în vârstă de 23 de ani. Cine altcineva este mai potrivit să descrie povestea unor tineri decât un tânar? Chiar dacă stilul cinematic actual în România merge într-o altă direcție, el a optat pentru un stil alert, vibrant și plin de energie. „Timing”, în sinea sa este un film artistic, ce nu se teme sau abține de la a aborda subiecte mai puțin discutate în societate. În continuare Lucas îți va descrie despre ce teme se discuta în scenariul său și ce a însemnat pentru el să pornească la drum cu acest proiect.

Salut! Mă numesc Lucas Neagu, am 23 de ani și sunt regizorul filmului independent de lungmetraj despre care urmează să-ți vorbesc – Timing. E încă ciudat să mă prezint ca regizor, deoarece nu am urmat niciun studiu în acest domeniu. În mijlocul acestui proces se află doar pasiunea mea pentru filme și dorința puternică de a împărtăși, într-o formă sau alta, momente din viața mea care m-au marcat și care simt că ar putea fi relatable și pentru alte persoane.

Înainte de „Timing”, am mai regizat alte trei scurtmetraje independente: „Knee”, „Raport despre un vis” și „Thunderous sight, her blue tears”. „Knee”, debutul meu în regie de film care vorbește despre cum m-am accidentat la genunchi când jucam tenis (eram sportiv înainte de a fi artist), a primit numeroase premii și selecții la festivaluri de film internaționale și a avut proiecții atât în România, cât și în America (la ediția 18 a Cinema on the Bayou) sau India (la ediția 4 a Festivalului de film din Kalakari). Nu știu cum s-a întâmplat asta, fiindcă a fost un film realizat cu o echipă de vreo 3 sau 4 oameni și cu un buget aproape zero, dar pentru mine a reprezentat o mare încurajare.

Ridicându-mă pe această valoare, mi-am luat inima-n dinți și am abordat primul meu lungmetraj, pe care îl scriam deja de aproape doi ani, doar că părea un proiect atât de mare încât nici nu îndrăzneam să visez că îl voi face curând (sau vreodată). „Timing” a fost scris în cea mai dificilă perioadă din viața mea și abordează multe teme cu care cred că tinerii din ziua de azi se pot identifica. Am să enumăr câteva.

În scenariu, explorez haosul adolescenței, în care nu știi cu adevărat ce îți dorești de la o zi la alta și trăiești de la un moment de adrenalină pură la depresie în intervale foarte scurte, de ordinul zilelor. De asemenea, discut despre iubire, sensibilitate, expunere și ce înseamnă toate acestea la vârsta aceasta. Consider că trăim într-o perioadă în care nu se pune suficient accent pe emoții profunde și dacă ești sensibil, ești privit destul de ciudat. Mai vorbesc în scenariu și despre depresia la persoanele de sex masculin. Cum nu prea poți să te deschizi în fața nimănui cu problemele tale, tot din lipsa sensibilității sau empatiei colective. De altfel, când scriam scenariul, trecusem prin două tentative de suicid și eram într-o depresie oribilă. Se discută și despre diferențele generționale și traumele pe care părinții noștri ni le transmit. Și, în caz că nu te-ai prins din titlu, se vorbește despre timing-ul potrivit (sau nepotrivit) și despre cum viața te poartă cum vrea ea și cum tu trebuie să faci față.

Ce mi se pare cel mai frumos este că tot ceea ce am prezentat mai sus este reflectat și în film, într-un mod foarte neprelucrat și personal, și asta este destul de diferit față de ceea ce se întâmplă acum, în special în filmele din România. În opinia mea, un film bun (sau oricare altă formă de exprimare artistică) este bun pentru că este personal. Nu este deloc ușor, ba chiar este foarte înfricoșător să te expui astfel, în fața lumii. Însă consider că este și cea mai pură formă de exprimare, și asta vreau să încurajez prin acest film, și este, de asemenea, ceea ce mi-aș dori să văd mai des, atât în acest domeniu, cât și în lume.

Întregul proces de scriere a durat șase luni. Nu o să vă mint, a fost oribil, însă disecând atât de multe momente din viața mea a fost un lucru foarte benefic pentru mine. Acest scenariu a fost un fel de mecanism de adaptare la tot ceea ce se întâmpla greșit în jurul meu. Cel mai bine scriam dimineața. Îmi lăsam caietul lângă noptieră și cum îmi deschideam ochii, începeam să relatez porțiuni din viața mea. Însă cel mai important aspect al scrierii scenariului nu era însăși scrierea, ci timpul petrecut gândindu-mă la el. După ce scriam aproximativ o oră dimineața, mă blocam și începeam să scriu câte un cuvânt pe oră (pe care cel mai probabil îl ștergeam), fiindcă deja începeam să realizez ce scriu acolo și începeam să mă ia panică. Începeam din nou să mă transpun în acele momente din trecut și eram cuprins fie de dor și regret, fie de tristețe, fie de nervi și frustrare. Aveam niște atacuri de panică groaznice, dar nu mă dezlipeam de foaie. Stăteam și mă gândeam la tot ceea ce s-a întâmplat și, deși nu mai reușeam să leg o propoziție până adormeam, cred că era un proces de introspecție absolut necesar și pe care nu aveam cum să-l evit dacă doream să se vadă această doză de „personal” în film.

Îmi amintesc ultima zi în care am scris, era o zi însorită la final de martie. Știu că așteptasem cu nerăbdare să scriu finalul filmului. Am simțit că o mică greutate s-a luat de pe umerii mei, cu toate că nu aveam nicio idee despre ce se va întâmpla cu tot ceea ce am scris acolo, iar eu eram încă destul de afectat din punct de vedere psihic. Am fugit cu primul draft de 188 de pagini la prima tipografie pe care am găsit-o și mi-am petrecut întreaga zi citindu-mi scenariul, pe care îl vedeam ca pe un copil. Când le spuneam caselor de producție că am un scenariu de 188 de pagini (în vremea când încă speram că o casă de producție va dori să realizeze un film sensibil despre tineri haotici), mi se răspundea ironic că fac trilogia „The Godfather” sau alte glume de acest fel. Este adevărat că publicul din România nu este încă pregătit să vadă filme lungi, mai ales dramatice, dar poate la un moment dat va fi. Scenariul are acum 130 de pagini și este în continuare un proiect independent, realizat prin intermediul asociației pe care am înființat-o, în mare parte din resurse personale, câteva sponsorizări locale și cu sprijinul Uniunii Producătorilor de Film din România.

Am înțeles că scrierea unui scenariu nu este niciodată gata. Mereu apar schimbări. De exemplu, atunci când alegi actorii, dacă ești un regizor bun, în opinia mea, ar trebui să le oferi și altor persoane oportunitatea de a face din acest proiect un proiect personal și pentru ei. Așa că, atunci când am ales actorii principali, ne-am pus să citim scenariul în întregime și să disecăm fiecare pagină în parte. Am căutat unde se regăsesc ei, unde nu se regăsesc și de ce nu se regăsesc. Pentru mine, a fost o etapă foarte importantă în a-i cunoaște și a lucra mai bine cu ei, mai ales fiindcă suntem cu toții tineri și unii dintre noi mai puțin experimentați decât alții. Acest proces a continuat și mai târziu, la repetiții, când din anumite gesturi sau acțiuni s-au născut momente spontane. Trebuia să le trec prin filtrul meu personal și să decid ce să includ sau nu. Au fost scrise peste 50 de variante ale scenariului „Timing”, dar după 50 nu mai țineam socoteala.

Cred că întregul proces de scriere a scenariului a fost o oglindire a cine sunt eu, cu bune și cu rele. Consider că sunt o persoană foarte caldă, dar și destul de confuză. Cumva, prin această căldură și liniște, maschez sentimente pe care alții le-ar putea considera deranjante, precum nesiguranța sau teama. Cu toate acestea, pe parcursul întregii perioade în care m-am ocupat zi și noapte de „Timing”, am învățat să mă deschid puțin mai mult și să îmbrățișez realitatea. „Timing” pune accent pe realism, pe cine ești cu adevărat, cu bune și cu rele, și pe acceptarea acestei realități și a traumelor prin care am trecut.

Cred că aceasta este o lecție foarte importantă pentru toată lumea și sper din suflet că, atunci când vei viziona acest film, te vei regăsi într-o oarecare măsură (dacă nu chiar în mare măsură) în părțile tale cele mai bune și cele mai rele și vei savura ambele, pentru că asta ne face speciali, fiecare în felul nostru.