Credem că istoria comunității LGBTQIA+ nu s-ar repeta dacă noi, persoanele LGBTQIA+, ar fi cele care să o spunem.
Dacă am descrie în două cuvinte istoria comunității LGBTQIA+ din lume, acele cuvinte ar fi rezistență și transformare.
Aceleași cuvinte, înțelesuri diferite în funcție de context. Cu toate că, de-a lungul istoriei, grupurile marginalizate din întreaga lume, inclusiv comunitatea LGBTQIA+, au întâmpinat dificultăți similare în ceea ce privește opresiunea și lipsa libertății de a decide pentru sine, specificitățile contextului socio-politic, cultural și economic au dat tonul fie pentru legalizarea opresiunii (în țările autoritare), fie pentru privilegiul de a lupta pentru drepturi (în țările democratice).
În acest articol, vei citi o scurtă trecere în revistă a istoriei queer din România și a pașilor mici și mari pe care comunitatea i-a făcut pentru a-și câștiga spațiul, în mare parte datorită inițiativelor organizațiilor LGBTQIA+ și mișcărilor intersecționale queer.
Înainte de 1989: Era Represiunii
În România, homosexualitatea a fost ilegală începând cu 1937, sub influența legislației anti-gay din statele fasciste. Înainte de 1989, rezistența însemna că persoanele queer încă riscau să se iubească una pe cealaltă, chiar dacă erau în afara legii și erau considerate reale pericole în fața unui stat obsedat de a-și controla cetățenii. În timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), orice formă de neconformitate și rebeliune era pedepsită sever. Oamenii erau atât de terorizați de Serviciile Secrete Române, ai căror membri puteau fi vecini, prieteni, mătuși, încât frica devenea insuportabilă.
„Homosexualitatea devine țintă constantă a raziilor polițienești, este incriminată de sistemul de justiție, „tratată” de sistemul medical, cenzurată de presă, condamnată social și cultural.” (Buhuceanu, Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate, 2022, p. 76).
Asemenea multor țări din Europa de Est, înainte de căderea Cortinei de Fier în 1989, România a fost marcată de un regim represiv mai ales pentru persoanele LGBTQIA+, care erau fie forțate să-și trăiască viețile în secret, marcate de persecuție, discriminare și violență, fie în închisoare. Această opresiune a făcut parte în același timp din măsurile lui Ceaușescu de a crește populația, avortul fiind interzis în aceeași perioadă.
2001: Decriminalizarea Homosexualității
Începând cu 1989 (același an în care Danemarca a devenit prima țară care a proclamat parteneriatele civile între persoane de același sex), au existat numeroase inițiative care au pregătit terenul pentru decriminalizarea homosexualității în 2001. În 1992, a fost înființat primul grup românesc de lobby pentru drepturile gay, Total Relations, în București. În 1994, s-a format Bucharest Acceptance Group, o organizație informală care a propus dezbateri publice cu privire la problema homosexualității din perspectiva drepturilor omului. Grupul a devenit ceea ce este astăzi Asociația Accept Romania, ONG-ul care organizează Pride București.
Un moment semnificativ în istoria queer a României a avut loc în 2001, când a fost decriminalizată homosexualitatea sub guvernul PSD condus de Adrian Năstase, cu mult mai târziu decât statele vecine – Ungaria a decriminalizat homosexualitatea în 1961, Cehoslovacia în 1962, iar în Polonia nu a fost criminalizată niciodată, cu toate că astăzi drepturile persoanelor LGBTQIA+ sunt în pericol. Acest moment a marcat începutul unei noi ere, în care persoanele queer credeau că puteau trăi, în sfârșit, fără frica constantă a repercusiunilor legale. Dar acest lucru a fost doar aparent. Pentru că decriminalizarea homosexualității a fost rezultatul aspirațiilor României de a intra în Uniunea Europeană, care impunea alinierea legilor statelor membre cu standardele legislative UE. Așadar, nu a fost o intenție reală de includere socială, ci mai degrabă o decizie strategică. În plus, atitudinea societății în general era marcată de frică și dezgust, așa cum putem vedea dintr-un raport din 2010 realizat de agenția antidiscriminare a guvernului român: 84% dintre români ar refuza să bea din același pahar cu o persoană gay.
Deși această schimbare în legislație a reprezentat un pas important către recunoașterea legală, nu a șters imediat prejudecățile profund înrădăcinate în societate, nici chiar astăzi.
Primul Marș Pride
Primul Marș Pride din România a avut loc în București în 2004. Evenimentele ulterioare Pride au continuat să crească ca dimensiune și importanță, chiar dacă ziarele raportau că numărul participanților scade de la an la an. Media a fost un aliat important pentru inițiativele anti-gay ale guvernului. Marșurile, deși sărbătorite de mulți, s-au confruntat, deloc surprinzător, cu rezistența grupurilor conservatoare și religioase. Confruntările violențe între protestatari și participanți nu erau neobișnuite, în special la adresa persoanelor trans.
Teama de a fi agresat de poliție încă există, dar am observat îmbunătățiri în modul în care autoritățile încearcă să facă din Pride un loc sigur, în comparație cu GayFest din 2007, unde au participat 200 de persoane și poliția s-a organizat în așa fel încât să aibă „4 jandarmi pe cap de homosexual„. Astăzi, autoritățile cel puțin pretind că protejează participanții la Pride de cei care aruncă ouă și se roagă ridicând în aer cruci uriașe de cealaltă parte a străzii.
Un lucru sigur este că generațiilor mai tinere nu le mai e atât de frică să apară, să vorbească și să denunțe abuzurile și mai degrabă se amuză de aceste manifestații anti-Pride. Acesta este și unul dintre motivele creșterii numărului de participanți la Marș, precum și numărul de orașe în care are loc: București, Timișoara, Cluj, Iași, Brașov și Oradea. În 2023, cel mai mare Pride din România a avut loc în capitală (25.000 de participanți). În Timișoara, în comparație cu 2022, primul an, numărul a crescut la peste 1200 de persoane. În total, în 2023, peste 30.000 de persoane au participat la evenimentele Pride în România.
Referendumul pentru familie din 2018
În 2018, un referendum a avut ca scop schimbarea Constituției României pentru a defini căsătoria ca fiind exclusiv între un bărbat și o femeie. Campania din spatele referendumului a fost susținută financiar de anumite grupuri conservatoare și partide politice, în frunte cu Coaliția pentru Familie, formată din 44 de organizații non-profit, care spun că promovează valorile tradiționale ale familiei.
Referendumul a eșuat în cele din urmă din cauza unei prezențe scăzute la vot, dar și datorită ajutorului oferit de multe persoane care au participat ca observatori la vot și campaniei „Boicot” care s-a răspândit masiv online. Campania a reușit să creeze o mișcare printre cei împotriva referendumului, care a stârnit dezbateri intense și a scos la iveală fracturile din societatea românească. Organizațiile care luptă pentru drepturile comunității LGBTQIA+ au lucrat intens în acea perioadă pentru a contracara mesajul discriminator al campaniei, subliniind importanța valorilor incluzive și a drepturilor egale, sub mesajul „Iubirea nu se votează” (Campanie MozaiQ).
Rolul organizațiilor LGBTQIA+
După căderea regimului Ceaușescu în 1989 și decriminalizarea homosexualității ulterioară în 2001, au început să apară mai întâi informal, organizațiile LGBTQIA+. Acestea au avut un rol crucial în conturarea mișcării pentru drepturile queer în România: ACCEPT (înființată în 1996, București), MozaiQ (înființată în 2015, București), Identity.Education (înființată în 2018 la Timișoara), Queer Sisterhood Cluj (a început să organizeze evenimente în 2015), Rise Out (a început în 2016 la Iași), [H] BRAȘOV (a început în 2019), Ark Oradea (înființată în 2023) și alte grupuri informale. Am reușit să ducem împreună o luptă intersecțională, bazată pe solidaritate și am fost și suntem uniți, pentru că noi suntem tot ceea ce avem. Statul nu ne recunoaște ca cetățeni egali cu drepturi egale.
Lupte (i)legale
Cu toate progresele legale, comunitatea LGBTQIA+ din România continuă să se confrunte cu numeroase dificultăți. Un caz cunoscut este cel al cuplurilor gay care au adus România în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în 2018, acuzând țara că nu le recunoaște relațiile. Acest caz a evidențiat lupta continuă pentru drepturi egale și protecție în conformitate cu legea.
Decizia CEDO din 2020 a fost o victorie importantă pentru comunitatea din România. Curtea a decis că țara trebuie să ofere recunoaștere legală și protecție pentru cuplurile de același sex. În 2023, România a luat măsuri pentru a se conforma deciziei CEDO, semnalând progrese către o societate mai incluzivă.
Educația ca baza autonomiei
În 2023, Timișoara este Capitala Europeană a Culturii, un context în care cultura și arta pot fi instrumente pentru a atrage atenția asupra comunității. Misiunea principală a organizației noastre este de a promova cultura și arta ca medii puternice pentru modelarea politicilor și influențarea opiniei publice. Scopul nostru este de a valorifica diferite forme de artă pentru a sensibiliza publicul în legătură cu nevoia urgentă de a avea drepturi egale.
Pentru acest an, ca parte a inițiativei Capitalei Culturii 2023, am creat un program cultural și artistic pentru a amplifica experiențele diverse ale comunității LGBTQIA+ din România. Printre evenimente se numără „Libertate?”, un cine-concert revoluționar, o videoproiecție pe Palatul Culturii din Timișoara, care evidențiază 30 de ani de mișcări LGBTQIA+, pe un fundal sonor de muzică simfonică compusă special pentru această ocazie. Un alt moment important a fost „TransLucid”, un spectacol care a explorat aspecte semnificative ale vieții persoanelor transgender în România, de la operațiile istorice la luptele legislative și narațiuni personale, și care a fost recunoscut chiar la Gala UNITER anul acesta. Aceste evenimente, alături de expoziții, tururi, spectacole de cabaret și Marșul Pride (care au adunat peste 1200 de persoane), au unit comunitatea într-o celebrare a culturii și istoriei LGBTQIA+.
Cunoașterea istoriei queer în contextul larg al istoriei României și privirea asupra lor din perspective noi, ne oferă puterea de a ne uita spre viitor cu puțin mai multă încredere că în câțiva ani, poate chiar mai repede, vom putea trăi într-un parteneriat civil cu persoana pe care o iubim, apoi vom putea umbla pe străzi ca persoane transgender și non-binare fără a fi hărțuite, vom putea să ținem de mână persoana dragă în public și în cele din urmă vom putea să ne căsătorim și să adoptăm copii.
