Eu pe canapeaua de acasă. Luminițele de Crăciun sunt la locul lor, unde au stat toată vara, ca lumină ambientală. Câteva lumânări festive aprinse. Recent, am învățat cultura asta a lumânărilor de Crăciun. Și îmi place mult. 

Sinele meu, față în față cu mine. E mai mic decât mine. Mă privește în ochi, ca un terapeut care își privește clientul. E curios să afle cine sunt. Mă analizează și se uită la mine cum am ajuns. Un adult tânăr, stors de puteri, câteodată plin de entuziasm, câteodată stors de toate puterile. Mă gândesc să depănăm amintiri împreună. Dar cred că nu-i cea mai bună persoană cu care să fac asta. Aproape zâmbesc când îmi dau seama că un copil poate să mă facă să simt o nostalgie atât de puternică. Stau la dialog cu copilul meu interior, cât timp mă pregătesc de sărbători. El mă ia și-mi răscolește sufletul, apoi mă întreabă: 

  • Auzi, tu cum îți amintești Crăciunul în copilărie?

Grea întrebare. Îmi scoate amintirile din sertărașul lor special.

  • Oh, îmi aduc aminte de mult entuziasm ce era atunci pe capul meu.

Deveneam mega-fericită când vedeam bradul sau când puneau părinții instalația lipită cu scotch de marginea geamului, în balcon sau prinsă de perdea, în camere. Îmi aduc aminte cum îi lăsam Moșului mandarine și turte, în speranța că se va odihni după cursa lungă. Deseori mă întrebam ce o să primesc de Crăciun. Soră-mea era și ea în aceleași dileme și adormeam amândouă gândindu-ne la asta sau câteodată nici nu mai dormeam de atâta curiozitate. Un calvar pentru Moș Crăciun, mă gândesc, să nu vadă copiii dormind. Ne trezeam devreme tare, pe la 5 dimineața și ne anunțam una pe alta că a venit Moșul. Apoi așteptam cu nerăbdare să se trezească părinții și să deschidem cadourile. 

Îmi aduc aminte de Crăciun și nu pot să pomenesc de amintiri fără tradiția de a o vizita pe bunica în satul ei, acolo unde și unchiul ne aștepta cu o grămadă de dulciuri. Acolo unde bunica ne lua în brațe și ne lăuda ce mari am crescut, apoi ne întreba ce mai facem și cum merge școala. Bunica este cea mai „înger” persoană de pe pământ. „Când o să fiu mare”, vreau să fiu ca ea.

  • Ok. Atunci, dacă totul sună bine când povestești de copilărie, ce s-a schimbat? De ce ai ajuns acum, aici, în starea asta fără vlagă, încercând să resuscitezi orice spirit de Crăciun?

Îl simțeam cum voia să-mi scot afară orice sentiment pe care îl țineam acolo și mă prefăceam că nu există, doar ca să nu le stric starea oamenilor din jurul meu. 

  • Știi bine ce e acolo. Doar vrei să strig în gura mare. 

Ce să se schimbe? 

Entuziasmul. El era. 

Am început de ceva vreme să nu mă mai bucur de sărbători, preluând vibe-ul părinților mei, sătui de alergătura ce făcea ca totul să arate bine de Crăciun. Începusem să mă stresez că nu știu ce să fac cadou fiecăruia. Atât de tare, că mi se luase și de cadouri și de sărbătoare. În casă era o atmosferă monotonă. Vizitele la bunica au început să nu mai fie tradiție, pe motivul că bunica îmbătrânește și s-ar fi obosit prea tare știind că va avea musafiri. Corect, bunica îmbătrânește, firește, de la an la an. Cu toate astea, mereu îmi spune la telefon că îi e dor de noi și că vrea să ne mai vadă. Timp nu mai era; fără părinți eu nu mergeam, preferam să petrec timpul și cu ei, ca să nu-i las singuri de sărbători. Ei nu aveau timp să meargă, așa că nu o mai vizitam pe bunica. Apucam să merg doar într-o excursie de-o zi la ea. Nici măcar nu stăteam peste noapte. Mă întorceam repede acasă. 

Pentru ce oare? 

  • Ți-e dor de ceva?
  • Da, mi-e dor să simt Sărbătorile. Mi-e dor să mă bucur de ele. Mi-e dor să fac ce simt, nu ce fac părinții. Mi-e dor să-mi fie prea cald în casă, dar să fiu cu rudele la masă. Mi-e dor de bancurile unchiului meu și de pungile cu dulciuri pe care ni le aducea. Mi-e dor să o văd pe bunica rezemată de sobă, spunând tot felul de întâmplări pe care nu apucase să ni le povestească. Mi-e dor să ne enervăm unii pe alții. Mi-e dor să ne îmbrățișăm la final și să ne spunem „Crăciun fericit”. Simt că acum, orice decizie aș lua, tot nu am reuși să fim împreună ca familie. Să stăm toți la masă, de sărbători. 
  • Ai vrea ca ceva să fie diferit anul acesta?
  • …

Recunosc, da. Mi-a fost frică de sărbătorile astea. Mi-a fost frică de refuzul meu pentru toate activitățile de Crăciun. Mă temeam de oboseala mea și îi spuneam des mamei că anul acesta nu voi mai avea sărbători. Că am muncit prea mult și mie nu-mi mai trebuie nimic. Îmi spuneam, cu adevărat, în gând, că n-ar fi prima oară. Am mai trecut prin asta. „Nu s-a mai schimbat nimic”. 

2024 a fost genul „ăla” de an. Poate cel mai greu de până acum. N-aș fi văzut spiritul Crăciunului să se mai întoarcă. Îmi spuneam că poate va fi altfel dacă voi schimba locul și să nu mai merg acasă de sărbători. Dar niciodată n-am avut tăria să fiu singură de Crăciun și să nu ne mai adunăm toți, în dimineața de Crăciun, lângă brad.

Dar am făcut tot ce am putut pentru mine, înainte să mă reîntorc acasă. 

Am început să reiau privitul la filmele de Crăciun. Nu am fost niciodată mare iubitoare de filme, nu am răbdare. Mă uitam la „Singur acasă” de plăcere prima dată, după care a devenit o obișnuință. Mă uitam dintr-o oarecare nevoie pe care mi-o amintea sinele meu, acest copilaș care mă lua la întrebări. Anul acesta m-am uitat, din nou de drag. Am prins doar al doilea film din serie, în rest am uitat să-mi mai fac timp și pentru televizor. Ba chiar după vizionarea filmului, mi-am pus și scurtmetrajul „A Charlie Brown Christmas” și am început a plânge încet. Cine mai zice că desenele sunt doar pentru prunci, va primi mustrări de la copilul meu interior!

Mi-am dat seama că poate a meritat totul. Poate s-a meritat și că n-am intrat în spiritul crăciunistic, ani buni la rând. S-au meritat toate experiențele, supărările, certurile, bocelile, iubirile și reușitele de anul acesta. Îmi doream de mult să simt asta și cred că acum, de Crăciun, mi se întipărește și mai tare în minte. 

Este primul Crăciun în ultima vreme când mă ocup de cadoul soră-mii. Când nu-l mai tratez cu anxietate și cu lipsă de entuziasm. N-aș fi crezut despre mine că voi putea deveni Moș Crăciun. Și nu oricum, ci cu multă bucurie.

Crăciunul ăsta vreau ca toți oamenii să nu se mai comporte ca niște adulți plictisitori. Vreau să stea la masă unii cu alții, vreau să râdă împreună. Pentru mine, îmi doresc ca soră-mea să mă enerveze din nou cu întrebarea „Nu vrei să ne uităm și noi la un film de Crăciun?”. Vreau ca oamenii să nu mai lucreze așa mult. Inclusiv eu. Vreau să-mi iau relația cu soră-mea de unde am lăsat-o în copilărie. Vreau să o văd pe bunica. Vreau ca unchiul să-mi spună glume și că ține la mine. Vreau ca tata să citească măcar textul acesta. Mama să-mi spună că scriu frumos și să-mi dea o îmbrățișare. Mai vreau să fiu copil și să-i am pe toți în jurul meu. Am fost prea mult adult și am pierdut oameni și conexiuni. I-aș vrea pe toți în jurul meu, să ne îmbrățișăm colectiv și să-mi spună că anul acesta am făcut tot ce a fost mai bine pentru mine, ca să pot fi aici, acum. 

Poate totul a meritat. 

Poate că tot ce am cerut mai sus, în propria scrisoare de Crăciun, sunt lucruri greu de materializat. Greu de simțit „pe viu”. 

N-aș fi știut că ce îmi doresc este atât de idealist, dacă n-aș fi scris plângând textul ăsta.