Sursa: arhiva personală
E ceva ce-mi zic numai când mă uit la poze vechi: cu mine mică, cu ai mei, cu animalele de casă pe care le-am avut, și, pe măsură ce devine increasingly difficult să afirm cu încredere că sunt tânără, când telefonul îmi dă câte-un montaj video numit Fun with friends.
Fotografia-suvenir devine, iată, fotografia-memorie, mai ales pentru imigranții de pretutindeni, și pierderea acestor istorii personale dă și titlul celui mai nou album Bad Bunny, DeBI TiRAR MaS FOToS. Mesajul e simplu: vreau să fi avut cât mai multe mărturii despre cum era înainte să se schimbe totul. Vreau să-mi amintesc oamenii, locurile, mirosurile, muzica și, mai ales, să nu le pierd.
Povestim ca să nu uităm, de unde și cele două scaune albe de pe coperta albumului. Imaginea e atât de universală că, dacă în loc de banane în spatele lor, era un bătător de covoare, ar fi fost la tine acasă, nu în Puerto Rico. Acest produs industrial, scaunul monobloc din plastic, a traversat o lume-ntreagă ca să ne ajute să stăm împreună. În vara lui 2019 (ultima bună), am căzut pe jos de vreo trei ori râzând în hohote pe terasa de la Manasia, stând pe un scaun alb de plastic – e doar una din poveștile mele cu el. Sigur ai și tu una.
Sursa: Instagram @badbunnypr
O insulă doar a lor
În primele zile după lansarea DtMF, au început să apară TikTok-urile cu oameni din Puerto Rico și nu numai care ascultau piesa și începeau să plângă. Foarte mulți pentru că nu se mai pot întoarce – iar dacă ar reuși, ar reveni într-un loc care nu mai e cel din care au plecat. Imaginează-ți că mergi la facultate și după trei ani vii acasă și la tine în apartament locuiește altcineva și trebuie să plătești ca să intri în parcul în care te-ai dat pe leagăn o viață întreagă – asta poartă numele de gentrificare.
Puerto Rico e astăzi de facto o colonie americană în care plajele sunt privatizate, se construiește în delir, iar localnicilor li se taie accesul la apă, fără a avea reprezentanți în Congres, deci o voce. Un număr din ce în ce mai mare de americani își caută case de vacanță pe insulă, unde scapă de taxe. Iar prețul casei din stânga crește, apoi și al celei din dreapta, și, într-un an de zile, niciun localnic nu-și mai permite să stea acolo.
În scurtmetrajul care însoțește lansarea albumului vedem ce efect vor avea acestea peste câțiva ani: un bătrân pleacă la cumpărături, dar din case se aude muzică country și metal, pe stradă se vorbește numai engleză, bodega face parte dintr-un lanț pe gustul colonizatorilor, în care nici măcar fata de la casă nu vorbește spaniolă. Când bătrânul nu-și poate permite masa, un localnic se oferă să plătească și îi spune „încă suntem aici”. Adică încă ne avem unii pe ceilalți.
Muzica nu e niciodată doar dans
Dacă te-ai întrebat de ce e așa de important că la finalul scurtmetrajului se aude reggaeton, este pentru că muzica este și ea politică, fir ce se întinde pe tot parcursul albumului. În pregătirea lui, Bad Bunny a lucrat cu un istoric portorican, care a scris textele de pe visualizer-ul DtMF. Din ele vei afla că muzica urmează trecutul colonial al insulei, de la bomba și plena, cele mai vechi stiluri documentate, legate de istoria sclavilor aduși din Africa, la borinqueña, muzica de protest politic a secolului trecut, până la reggaetonul interzis pentru o vreme, nu demult. Toate, indiferent de secol, muzica celor marginalizați. Primele trei se aud în CAFé CON RON, iar EoO m-a făcut să dansez cum numai Daddy Yankee a mai reușit.
Însă dincolo de dimensiunea politică, albumul ne poartă prin momente de nostalgie pentru părinții sau bunicii fanilor lui Bad Bunny, care se luminează la față în timp ce dansează pe TikTok. Albumul începe cu un sample dintr-o piesă celebră din anii ‘70, Un verano en Nueva York, care ne dă ceva indicii despre mirajul visului american de la acea vreme: dacă vrei să te distrezi cu farmec și eleganță, trebuie doar să trăiești o vară la New York.
Iar BAILE INoVIDABLE este o adevărată scrisoare de dragoste pentru Puerto Rico. Șase minute de salsa care a generat reacții de la oameni din Cuba, Columbia, Republica Dominicană sau Costa Rica. De ce? Pentru că toate aceste țări împart o istorie comună, de violență colonială și rezistență culturală: Viața este o petrecere ce se va termina într-o zi/ iar tu ești dansul meu de neuitat/ Nu te pot uita/ nu te pot șterge din memorie/ Tu m-ai învățat să iubesc/ tu m-ai învățat să dansez. Dacă ai văzut musical-ul In the Heights, știi exact despre ce e vorba.
Sursa: Instagram @jmelendezbadillo
Viitorul unei insule
Hawaii a fost și ea o insulă independentă, cu limbă și instituții proprii, care era condusă de o regină atunci când a fost capturată de trupele militare americane la sfârșitul secolului XIX. A fost apoi colonie americană, timp în care natura i-a fost exploatată, indigenii izgoniți (sau chiar uciși) și discriminați – așa cum se întâmplă și în Puerto Rico. Astăzi este parte din Statele Unite, fiind declarată al 50-lea stat în 1969, însă distrugerea habitatului a continuat, prin construcții, defrișări și alte activități care au distrus modul de viață al indigenilor. Bad Bunny vorbește, în LO QUÉ LE PASÓ A HAWAii, despre soarta similară pe care o va avea și Puerto Rico, după modelul fostei colonii.
De altfel, natura insulei este și ea în pericol, din cauza construcțiilor numeroase, menite să împace apetitul celor care vin aici, fie pentru investiții sau turism de masă. Aceste construcții intră adânc în păduri, cu defrișări masive, care au impact atât asupra calității aerului, cât și asupra faunei și florei. Este motivul pentru care în scurt metraj și în alte materiale apare o broscuță: sapo concho, pe numele său, este o specie indigenă insulei și un element foarte important în cultura portoricană, în pericol din cauza reducerii habitatului său natural.
Sursa: Instagram @badbunnypr
Dincolo de muzică e speranță
DtMF a generat un val de emoție pe social media de când a apărut: de la oameni care dansează în zăpadă, bunici care plâng de drag pentru că-și aud muzica tinereții, clipuri în care vedem poze cu oameni sau animale care nu mai sunt, la creatori care descos istoria Caraibilor și trecutul colonial, sau imigranți care plâng după casă.
Chiar dacă nu am experiența imigrantului, o am pe cea a omului care nu vrea să părăsească locul în care a crescut, așa oblojit cum e el. Și să am toate grijile și fricile împachetate nu vreau s-o pornesc la drum. Pentru mine, e o luptă cum e și cea a celor care au părăsit Puerto Rico și nu mai pot reveni, dar e și speranță: că eu voi rămâne, că ei se vor întoarce. Sau, exact cum spune și Bad Bunny,, „sper că ai mei n-o să se mute niciodată de-aici”.
După niște luni în care Internetul a devenit un loc insuportabil, plin de violență și frică, DtMF a venit ca o îmbrățișare. Pentru un moment, albumul ăsta a făcut internetul un loc mai bun. Dar dincolo de viralitate, lecția care a rămas cu mine e alta. Protestul nu trebuie să vină numai din furie, ci și din dragoste.
