De fiecare dată când vine 1 iunie mă simt mândră că am crescut liberă, jucându-mă în spatele blocului, chiar și gonită fiind de vecini. Am avut norocul să cresc într-un oraș micuț și într-un cartier plin de copii și de mame care îi supravegheau stând la semințe cu vecinele și strigând „MAȘINAAAA!” când micuții erau prea preocupați să se distreze, ignorând pericolul. Ieșeam în parcare să sar coarda – cea cu numărătoare pe care mi-o oferise tata cadou și cu care învățasem, alături de soră-mea și de copiii din cartier, toate modurile de a sări coarda de la 0 la 10 (fiecare cifră avea câte o schemă). Pe vremea aceea, spre deosebire de ce se întâmplă acum cu generațiile de copii, trăiam bucuria de a ne juca de dimineața până seara, fără să ne imaginăm că într-o zi am putea înlocui asta cu ore petrecute pe telefon. Și bine am făcut că nu ne-am gândit la asta.
Aveam și tehnologia prezentă în viața mea, de prin clasa întâi aproximativ. Era limitată la o singură zi pe săptămână, pentru că tata trebuia să mă ajute să pornesc calculatorul. Acea zi era duminica. Atunci când era însorit, duminica după-masă ieșeam în oraș cu toții, iar dacă era noros, mă jucam pe calculator, cu my partner in crime, sora. Asta era toată interacțiunea mea cu digitalul.
Până atunci, eram preocupată, inconștient bineînțeles, să-mi construiesc personalitatea. La grădiniță primeam roluri principale în scenete și aveam câte un moment artistic, o poezie de recitat, la serbări. Iubeam să fac asta, pe nervii părinților, cum s-ar spune, care aveau resurse infinite de răbdare și de creativitate, ajutându-mă să învăț acele roluri și poezii. Pe scenă nu știam ce-i aia anxietate. Nu-mi amintesc emoțiile pe care le aveam la serbări, asta pentru că eram obișnuită cu publicul și de la dansuri. Urcam în fața lumii fără filtre.
Cum de altfel mă și formasem. Nu mascam ce mă deranja, inclusiv faptul că înainte să ajung să fiu transferată în grupa educatoarelor de la care primeam aceste roluri, eram într-o grupă unde o uram pe una dintre educatoare, pentru motive pe care nu mi le amintesc. Din cauza asta, plângeam mereu pe toată tura ei și nu participam la activități când știam că e de serviciu. Nu-mi păsa, de asemenea, că ies bocită în pozele oficiale, făcute de cei de la un studio foto, care s-au nimerit să fie acolo fix într-o dimineață când această doamnă educatoare era de tură. Nu conștientizam că astea îmi vor fi amintirile peste 10 ani și acum chiar mi se pare amuzant că nu mă gândeam la ziua de mâine. Dacă problema era acum, în prezent, păi dă-i, tată, cu bocitul! Lucrurile s-au schimbat când m-am transferat. De atunci începusem să înțeleg și eu ceva din grădiniță și să particip cu mândrie la activitățile de care povesteam mai sus.
Mi-a plăcut întotdeauna să-mi depășesc limitele. Asta datorită părinților și mai ales soră-mii. Soră-mea. Omul după care „m-am luat” mereu. Și problema nu era chiar asta, ci că mă luam după ea și la bine și la rău (asta da încredere în om!). Făceam rele împreună și mă inspira să mă ridic întotdeauna. Am ajuns la 6 ani în clasa I, pentru că de la grădi vedeam că școala e mai cool. Și tot așa am așteptat să trec de la un ciclu școlar la altul și să avansez. Școala am pornit-o chiar cu entuziasm, deși și acolo boceam când nu-mi ieșea bătrânul din pătrățelele de pe caietul de matematică, ce trebuia făcut în clasă, fără ajutor de la nimeni, mai ales când îi vedeam pe toți că ei pot și eu nu. Am învățat, totuși, să scriu frumos, datorită mamei care îmi rupea foaia și învățătoarei care ne punea să scriem mult. Scriam bine și frumos, cu stiloul, niciodată cu pixul. L-am auzit într-o zi pe proful de religie lăudându-mi scrisul la învățătoare și spunându-i că ar trebui să primesc o diplomă de caligrafie la finalul anului. N-am primit-o, evident, dar cuvintele lui m-au bucurat.
„Mă iau după soră-mea” a devenit, apoi, „mă inspiră”. Adică aceeași încredere o aveam în ea, însă analizam mai întâi dacă ce face ea mi s-ar potrivi și mie. Cum de exemplu, am ajuns la Cluj, dar la o facultate diferită de a ei.
Recunosc că faptul de a avea o soră (apropiată de vârstă și mai mare, mai ales!), mi-a bucurat existența. Îmi era, în copilărie, un fel de autoritate supremă, de care ascultam cu fidelitate. Nu era bossy, doar mi se părea că face bine orice își dorește, la fel cum mi se pare și acum. Și pentru că mă consideram un fel de copiluț sub protecția ei, fiind mai mică.
Avem amintiri frumoase împreună. Mă bucur mult că am crescut cu ea ca model și nu cu influencerii de pe Instagram. Mă bucur că am văzut cât are de muncit un omuleț ca să reușească, nu rețete de pe Internet despre cum să ajungi mare peste noapte.
Mici fiind, ne „ascundeam” în cearșaful plic și simulam experiența unui cort în care ne jucam și spuneam povești. Nu ieșeam prea repede de acolo, chiar dacă părinții ziceau. Era momentul nostru de pură descoperire că avem free will și că nimic nu ne poate împiedica să facem asta. Cum era și atunci când părinții dormeau, iar noi luam, într-o noapte random, o carte cu exerciții de desenat; mai aduceam și un creion, ca să trecem la treabă. Să ne uităm nu era de noi. Trebuia să facem ceva cum trebuie, dacă tot! Așa că am citit cerința cu greu, pe întuneric, doar cu o veioză de veghe cu lumină slabă, cu care dormeam în fiecare seară. Cerința zicea să desenăm o girafă (sau cel puțin asta îmi amintesc de acolo). Ne-am apucat să contribuim amândouă la ea. Eu nu aveam deloc talent la desen, soră-mea avea. Muream de râs făcând asta și ne dădeam coate să încetăm, să nu ne audă părinții. Din contră, când făceam asta, ne apuca râsul și mai tare. Hal de girafă a ieșit, vă dați seama… Acum când îmi amintesc asta, simt că mă ia râsul din nou. Mi se pare că în cuvinte nu pot reda bucuria aia, trebuie să o trăiești ca să știi despre ce e vorba cu adevărat. M-aș distra ca părinte să-mi prind copiii făcând asta noaptea și cred că m-aș frustra un pic dacă aș ști că ei n-au experiențe așa amuzante. Totuși, nimic nu egalează distracția și frica de a fi prins, atunci când ești copil.
De ziua copilului ăstuia neastâmpărat din mine, mă încearcă mai multe sentimente. De nostalgie mai ales. De ciudă că nu voi mai râde cu soră-mea din aceleași motive. Că nu-mi va mai spune o poveste cu un câine, al cărui fir narativ nu-l mai știu acum. Că nu vom mai sări garduri împreună. Dar mă bucur că am aceste amintiri vii în mine și că mi le amintesc mereu cu ocazia asta și nu numai. Mă bucur că ne avem una pe alta, așa cum îi avem și pe părinți.
Copilăria nu m-a părăsit. Încă mă pun să colorez când sunt stresată. Depășesc linia și la vârsta asta nu mă mai supăr. Știu că există probleme mai mari pentru care să te superi la 20 de ani.
Câteodată nu-mi place maturitatea și gânditul în profunzime. Cu toate că trebuie să le am în viața mea de zi cu zi. Mi-ar plăcea să mai fiu copil, să „bat mingea pe maidan” și să strig de fericire prin cartier. Aș da la schimb orice, mai ales toată tehnologia, pentru o zi din copilărie cu soră-mea.
De Ziua Copilului vreau să mai am free will, ca înainte. Adică am și acum, doar că deciziile sunt prea mari. Cred că am nevoie ca al meu copil interior să dicteze singur, să nu-i mai pese de consecințe, să creadă că orice e posibil și să descopere singur lumea.
La mulți ani tuturor copiilor din noi care ne învață să mergem după ce ne spune inima, care sunt acum părți din personalitatea noastră și care ne amintesc de vremuri bune, în care singurul lucru pe care știam că-l avem era prezentul!
