O mie de lei – atât mi-a cerut Ioana să îi împrumut ca să poată să facă un avort la un spital public. Asta nu includea transportul din satul ei până la cel mai apropiat oraș sau alte cheltuieli. După ce m-a întrebat, am ezitat un moment. Am realizat cât de privilegiată sunt față de multe alte femei din România, dar și că eu aș putea ajunge oricând în locul ei. 

Ioana, o fată de 22 de ani, dintr-un sat izolat, cu un partener abuziv și un venit modest este una dintre multele femei care au cerut ajutorul Asociației Moașelor Independente ca să poată avea acces la o întrerupere de sarcină.

Povestea Ioanei este una reală, dar eu am aflat despre ea interacționând cu actrița Ana Turos care a interpretat-o în cadrul unei experiențe imersive.

„Cred că sunt însărcinată. Și nu pot să îi spun lui Adi, că știi cum e… mă dă cu capul de toți pereții” – așa a început piesa de teatru din care eu făceam parte ca singura persoană care putea să o ajute pe Ioana.  

Simțeam cum corpul meu refuză să intre în poveste: cu brațele înfășurate în jurul pieptului dădeam totuși din cap înțelegător. Nu era o situație pe care să nu pot să mi-o imaginez. 

Ioana m-a rugat să intru eu la dispensarul satului și să aflu mai multe informații despre procedura de urmat pentru întreruperea unei sarcini. Nu voia să o recunoască doctorița și să spună la tot satul.

Am intrat într-o cameră unde am dat de o doctoriță sictirită, jucată de actrița Silva Helena Schmidt. Privirea ei mi-a adus aminte de prima doctoriță de familie din București la care am fost, care m-a alungat ridicând din sprâncene, ca și cum ar fi fost vina mea că site-ul Casei de Asigurări nu mergea de o săptămână.

După ce am salutat, m-am așezat pe scaun și am întrebat sec: „Cum pot să fac un avort?”.

Femeia m-a privit câteva secunde fără să zică nimic, ceea ce m-a făcut să mă simt inconfortabil.

„Adică o întrerupere de sarcină?”

„Da”, i-am răspuns fără să o privesc în ochi.

După încă o pauză, mi-a spus că doamna ginecolog este în sat doar săptămâna următoare, luni. 

„Dar aveți test de sarcină?” m-a întrebat. I-am spus că nu, ceea ce a facut-o să răbufnească: „Păi de unde știi tu că ești însărcinată fără test? Deci luni trebuie să vii cu un test pozitiv că altfel nu te primește doamna doctor.”

În mintea mea mă gândeam că nici testele alea nu sunt 100% sigure și că o sarcină poate fi detectată cu mai multă certitudine printr-o analiză de sânge. Dar nu am mai zis nimic și am ieșit din încăpere. 

I-am spus Ioanei că trebuie să își procure un test de sarcină. Ea și-a pus mâna la frunte: „E o singură farmacie în tot satul. Și nu mă pot duce să cer, așa, un test de sarcină, că o să mă recunoască.” 

Ioana mi-a spus atunci că ea lucrează la un magazin din sat fără carte de muncă și că nu a văzut vreun test de sarcină acolo. 

Până la urmă a zis că avea să meargă cu autobuzul până în cel mai apropiat oraș ca să cumpere un test.  

S-a întors cu un test de sarcină pozitiv. Era luni. Din nou, m-a rugat să merg cu testul în cabinetul doctoriței. Am intrat și am prezentat testul de sarcină pozitiv. Doctorița s-a uitat la mine, după la test, după care a strigat: „Ioana! Știu că ești tu! Haide intră! Da’ chiar așa, să îi dai testul tău altcuiva? Nici nu e igienic!” 

Ioana a crăpat ușa și s-a uitat înăuntru speriată. A intrat și s-a așezat pe scaunul de lângă mine, 

în timp ce doctorița o certa. S-au dus în altă cameră unde, după un test ecograf, doctorița a determinat că Ioana era însărcinată de 11 săptămâni. Era prea târziu pentru un avort medicamentos, posibil până la maxim nouă săptămâni de sarcină.

Doctorița i-a spus Ioanei că bebelușul e sănătos și că ar trebui să termine cu prostiile astea. „Ăsta e un dar de la Dumnezeu!”

A continuat să o certe, iar eu am împietrit, neștiind cum să reacționez. 

„Liniștește-o pe prietena ta!”, mi-a spus doctorița la un moment dat. 

„Nu de asta sunteți dumneavoastră aici?” am răspuns eu, jucând tot un rol, pentru că în viața reală nu cred că aș fi avut curajul să spun asta.

„Eu nu fac terapie!”, a concluzionat doctorița și ne-a trimis afară.

Ioana plângea și îmi spunea că ea, cu două mii de lei în mână, nu poate să aibă grijă de un copil. Creierul meu încerca să găsească o soluție: „Hai să încercăm la un spital dintr-un oraș mai mare!”, am zis eu. 

Experiența imersivă includea și momentul în care suni la un spital și robotul îți înșiră zece opțiuni. Nici nu știam exact cu ce se ocupă toate specializările pe care le-am auzit. Ultima opțiune era ginecologia.

La telefon am aflat că un avort în sistem de stat costă o mie de lei și că nu este decontat de Casa de Asigurări. În sistem privat, prețul începe de la trei mii de lei. 

„Ai cum să mă împrumuți?”, m-a întrebat Ioana. 

La finalul scenetei, actrița mi-a spus că am fost realistă, pentru că am refuzat să împrumut banii pentru avort. Mi-a mai spus și că, celor care au acceptat, le-a cerut să își scoată telefonul și să facă transferul pe loc, moment în care majoritatea se fâstâceau și recunoșteau că, de fapt, nu ar face asta.

(Cum m-am simțit eu) 

Cu lacrimi în ochi, Ana Turos mi-a mai zis că multe femei în situația personajului ei nu au pe cineva care să le îndrume spre o asociație. 

Însă asociații precum Asociația Moașelor Independente nu ar trebui să fie în prima linie de sprijin, ci instituțiile statului. 

După revoluția din 1989, avortul la cerere a devenit legal în România până la 14 săptămâni, după 23 de ani în care a fost considerat o crimă sub regimul comunist. 

Însă, cu timpul, legea a devenit doar niște cuvinte pe hârtie. Asta arată o cercetare făcută de Asociația Moașelor Independente împreună cu alte asociații feministe. Ele au constituit o hartă anul trecut pe care fiecare județ este colorat de la verde la roșu, în funcție de cât de accesibile sunt serviciile de întrerupere de sarcină. Majoritatea României este colorată în culori calde, excepție făcând județul Mureș, unde gradul de acces este și el undeva între 20 și 30 la sută. 

Casă ajungă la rezultatele astea, activistele au jucat rolul unor femei care cer o programare pentru procedura de întrerupere de sarcină și au sunat la toate spitalele și clinicile din România cu secție de obstetrică ginecologie. 

Au primit răspunsuri, de la un „Nu!” ferm și răspicat, la întrebări indignate precum „Cum puteți să îmi cereți asta în Săptămâna Mare?” sau explicații precum: „La noi nu se mai fac de mai bine de șase ani.” Alteori, pur și simplu, linia telefonică nu mai exista. La finalul experienței imersive, am ascultat un colaj audio cu toate aceste reacții.

Din experimentul lor a rezultat că din 176 de spitale publice, 111 nu oferă avort. Peste jumătate dintre spitalele din România, publice cât și private, nu oferă astfel de servicii, deși ar trebui.

La finalul scenetei, am primit și un suvenir: o vedere cu o andrea și o floare roșie. E un reminder că dacă accesul la avort va continua să fie îngreunat, tot mai multe femei vor reveni la a-și întrerupe de unele singure sarcinile, așa cum se întâmpla și în perioada comunistă. Iar asta va duce doar la mai multă suferință și chiar moarte.