Sâmbăta trecută am fost la cinema să văd Poor Things. Repet, am fost sâmbăta la cinema, la care pot ajunge doar dacă trec și prin mall. Știu, e în parte vina mea că am fost prea nerăbdătoare ca să mai aștept câteva zile ca să nu dau de aglomerația de weekend de la mall, dar cinefila din mine a trebuit să-și facă rezervare la noul film al lui Yorgos Lanthimos în prima zi în care era disponibilă.
Side note: nu pot să spun cu sinceritate că regret decizia mea nici acum, nu aș fi putut să dorm liniștită în weekendul premierei dacă stăteam acasă când aș fi putut să admir cum Emma Stone se dezlănțuie pe marele ecran.
Totuși, după ce mi-am plătit biletul, a trebuit să aștept vreo patruzeci de minute în mall, până să pot intra în sală. Știu că pentru majoritatea din voi mall-ul poate fi un spațiu plăcut, un prilej de distragere, dar pentru mine, cinefila care și-a dorit doar să intre în sala de cinema, să se bucure de film și apoi să plece satisfăcută acasă, acele patruzeci de minute au fost cam lungi. Le-am petrecut gândindu-mă, în aglomerația sufocantă de weekend, căldura înăbușitoare și mirosul de mâncare fast-food, de ce, în Brașov, pot vedea noul film de artă al regizorului grec Yorgos Lanthimos în exclusivitate… la mall.
Intru în sfârșit în sala de cinema (cu zece minute înainte de începerea filmului ca să îmi pot calma anxietatea și să prind și trailerele de rigoare – Dune, Part II și The First Omen, deci deja mă îmbunez), și îmi ocup locul care ar trebui să îmi ofere experiența cinematografică imaginată. Pro tip: de pe locul din mijlocul penultimului rând vei putea să vezi în întregime ecranul fără să te doară gâtul încercând să-l cuprinzi mutându-ți privirea dintr-o parte în alta. Se pare că nu numai eu eram conștientă de acest tip, pentru că restul audienței era și el înșirat pe același rând, totate locurile din stânga și dreapta mea fiind ocupate. Aș putea spune că am simțit chiar un strop de mândrie față de colegii mei de sală pentru că au ales așa locuri bune (după ce eu l-am rezervat cât mai rapid pe cel din mijloc).
Și totuși, părea că, în ciuda aparențelor, câțiva dintre ei nu erau acolo pentru film, ci mai degrabă pentru o mică bârfă. Norocul meu a fost că, după trailere, pe parcursul cărora am fost involuntar pusă la curent cu cele mai curente crush-uri ale fetelor de lăngă mine, persoana din stânga mea le-a rugat să „se comporte ca la cinema”. Vreau să cred că aș fi făcut eu asta în cazul în care nu ar fi intervenit tipa din dreapta mea, dar i-am mulțumit în gând că a făcut-o. Totul părea că se liniștește și că voi putea, în sfârșit, să intru în atmosfera filmului, până când tipa faină care chiar voia să se uite și ea la film a scos o pungă de chips cu usturoi și a început să le ronțăie – aici trebuie să menționez că este alegerea fiecăruia ce snack-uri consumă la cinema, încerc doar să descriu imaginea care m-a făcut în acel moment să realizez că abia aștept să revăd filmul lui Lanthimos când va fi lansat pe streaming, acasă, unde nu miroase a usturoi.
Pot recunoaște cu ușurință că nici toată căldura, zgomotul, și înghesuiala nu mă va opri pe viitor să mă întorc la cinema, dar mi-aș dori ca în Brașov cinematografele să existe și în afara mall-urilor. Pănă atunci, putem lua în considerare și platformele de streaming.
Nu mă pot abține de la a recomanda, fără excepție, ca un film precum Poor Things să fie vizionat pe marele ecran. Daaar, serviciile de streaming au și ele un rol în industria cinematografică de azi. Posibilitatea pe care ne-o oferă de a consuma filme (și seriale, dar păstrez discuția de acum doar în jurul filmelor) la orice oră a zilei (sau a nopții), în orice zi a săptămânii, direct de pe fotoliul preferat pe care ne trântim după o zi obositoare de muncă, nu ne lasă să le ignorăm. Nu cred că e nimic în neregulă cu a alege să te uiți la filmul pe care l-ai așteptat cu sufletul la gură în calmul de acasă – dacă filmul nu e regizat de Christopher Nolan (Oppenheimer, Tenet, Dunkirk, Inception), sau Martin Scorsese, sau Denis Villeneuve… OK, lista e lungă, dar în aceste cazuri merită să traversăm și tot mall-ul ca să ajungem la sala de cinema cât mai repede.
În teorie, cinematograful ar trebui să fie o oază de fericire pentru mine, un loc unde m-aș aștepta să întâlnesc alți cinefili, alături de care aș putea să râd la o comedie nonconformistă cum e Poor Things, în loc să mă întreb de ce publicul se simte stânjenit de performanțele hilare de pe ecran. Cel mai probabil este că dacă aceste persoane ar fi dat din greșeală peste filmul lui Lanthimos acasă, pe o platformă de streaming, l-ar fi oprit după prima jumătate de oră de filmare alb-negru.
La Anatomy of a Fall (filmul premiat cu prestigiosul Palme d’Or la Cannes 2023)am optat să mă uit old-style, pe laptop, acasă, deși a rulat un timp și la un singur cinematograf (unu din două) din Brașov – un cinematograf dintr-un mall, bineînțeles. Singura scuză de cinefil pe care mi-o pot găsi este că nu am avut dispoziția să mă prezint cu zeci de minute înainte de începerea filmului ca să aștept printre stand-urile de mâncare și agitația cumpărătorilor până a putea intra în sală. Așa că am așteptat ceva vreme și am văzut eu Anatomy of a Fall în liniște, cu caiețelul de notițe în mână și fără nicio distragere – ceea ce ar trebui să fie posibil și în sala de cinema, mereu, nu doar atunci când tu ești singurul spectator.
Platformele de streaming îi mai oferă cinefilului ceva – posibilitatea de a viziona mai multe filme back to back – ceea ce, să fim serioși, este cum un pasionat de film își va petrece mare parte din timpul liber. Tot serviciile de streaming ne permit să purtăm cu noi filmele pe care le putem vedea în parc, pe tren, în timpul unui curs plictisitor de la facultate, în aeroport, la masă sau în pat. Pe laptop, la televizor sau pe telefon (deși mi-ar plăcea să cred că niciun cinefil care se ia în serios nu o să se uite la filmele lui David Fincher pe telefon…), o varietate imensă de filme e acum pusă la dispoziția tuturor.
Am avut și momente în care, studentă fiind pe atunci, am fost puțin reticentă să dau banii pe bilete la cinema, sau am așteptat cu zilele să mă încadrez în oferta de „film la 10 lei în orice zi de luni”, cu toate că spun tuturor ce important este să susținem arta cinematografică. Totuși, nu aș spune că sunt ipocrită din cauza asta, ci doar o tânără cinefilă care încearcă să contribuie la industria filmului, dar care uneori o face… de pe streaming. Ce aș propune, în schimb, ar fi ca și în timp ce urmăriți un film pe streaming să creați o atmosferă de cinema – un film fără întreruperi, la un volum care să evidențieze efectele sonore și pe întunericul care te apropie de imaginea de pe ecran, te va capta imediat în lumea lui.
Sunt o cinefilă care ar merge în fiecare zi la cinematograf, dacă s-ar și proiecta mai multe filme de calitate. Am avut experiențe cinematografice de-a dreptul euforice – Dune, Oppenheimer, Killers of the Flower Moon sunt filme care se cer văzute pe marele ecran. Sunt și o cinefilă care nu găsește nimic de condamnat în a vedea un film pe streaming în loc de a merge la cinema – pasiunea mea pentru film rămâne. Cele două pot coexista, ba chiar se pot înlocui din când în când. Totuși, mi-aș dori ca motivul consumatorului de film de rând de a da skip la mersul la cinema să nu se rezume la durata aparent descurajantă a filmului – trei ore de film de calitate merită trăite în mediul pentru care au fost create.
Problema nu va fi niciodată cinematograful în sine, ci audiența care se regăsește uneori în sala de cinema greșită; iar dacă ar fi existat în Brașov un cinematograf independent, care ar fi fost locul mai potrivit pentru a rula un film ca Poor Things, atunci nu mi-aș mai fi pus întrebarea „să merg la cinema sau să aștept să apară filmul pe streaming?”, ci aș fi fost deja pe drum spre cinematograf.
