Poate fi doar un joc pentru unii, dar pentru alții este limita dintre viață și moarte. Și poate chiar mai mult. În aceste cazuri a fost mai mult decât un joc pentru anumite țări. A fost factorul declanșator.
Ce pornește un război? Dar ce îl oprește? Un răspuns pentru ambele întrebări ar putea fi fotbalul. De multe ori descriem atmosfera din ziua unui meci important ca fiind o atmosferă de război. Mase mari de oameni, materiale pirotehnice, țipete și chiar violențe, dar nimic comparabil cu ce a reușit fotbalul să facă în istorie: să fie un factor important în startul unui război. Și în alte părți ale globului să oprească un conflict militar.
Honduras și El Salvador sunt două țări din America Centrală. Departe de România. Honduras era o țară cu o suprafață mare, dar cu puțini locuitori. El Salvador era exact opusul: o țară mică ca dimensiune, dar cu o populație mare. Consecința imediată ar fi migrarea cetățenilor din El Salvador, în mare parte fermieri către marile și fertilele terenuri din Honduras. Știu, până acum nu are treaba cu fotbalul, sună a război normal. Aveți puțină răbdare.
În Honduras, nu a fost o problemă cu migrația dinspre El Salvador până la o reformă agrară care a permis guvernului să ia pământul de la emigranții din El Salvador stabiliți în Honduras și să-l împartă cetățenilor din Honduras, generând violențe. Violențele escaladau, iar oamenii erau trimiși spre El Salvador. Campionatul Mondial din 1970 își alegea țările participante în 1969 prin intermediul preliminariilor. Acesta este și anul în care Honduras și El Salvador urmau să se întâlnească pentru a stabili ce țară se califică în premieră la un Campionat Mondial. Acestea au jucat trei meciuri în iunie 1969. Primul meci a fost la Tegucigalpa, capitala Hondurasului, iar Honduras a învins cu scorul de 1-0, cu un gol marcat în ultimele minute. Bineînțeles, acest rezultat a încurajat violențele. Următorul meci, la o săptămână distanță, a fost în El Salvador, iar localnicii au câștigat cu scorul de 3-0, iar violențele s-au intensificat serios. Ultimul meci, cel decisiv, a avut loc în Mexic pe un teren neutru. El Salvador a câștigat cu 3-2, după prelungirile primelor 90 de minute. Fotbalul nu a fost cauza războiului, dar cu siguranța a amplificat ura și violența și a decis închierea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. Trei săptămâni după El Salvador ataca Honduras într-un conflict ce avea să dureze cu aproximație 100 de ore, fiind denumit „Războiul de 100 de ore” sau, denumirea care îmi place mie, „The Football War”.
Dacă în primul exemplu fotbalul a amplificat tensiuni deja formate, în Africa fotbalul a oprit două războaie civile. Unul dintre ele doar temporar. Primul era în Coasta de Fildeș, iar calificarea echipei naționale la Campionatul Mondial din 2006 și mesajul legendarului fotbalist ivorian Didier Drogba au determinat oamenii să oprească violențele provocate de religie, xenofobie și de lideri care nu agreau imigranții. Drogba după meciul de calificare, s-a pus în genunchi alături de colegii săi și au rugat oamenii să se oprească, astfel au arătat că ivorienii, indiferent de religie sau origine, dacă colaborează pot face lucruri mărețe.
Fotbalul a mai oprit o dată un război. Doar temporar. Este vorba de Războiul Civil din Nigeria din anul 1969 și de venirea unei echipe din Brazilia care îl avea în componență pe nimeni altul decât Pele. Acesta și echipa lui, Santos, au reușit să convingă părțile aflate în conflict să facă o pace de trei zile pentru a vedea Santos și cel mai bun fotbalist al lumii jucând în Nigeria cu o echipă locală.
It’s just a game, isn’t it?
