Așteptam de ceva vreme să văd Libertate. Îl ratasem la TIFF, în fervoarea alegerilor „corecte” de fiecare zi, încercând să văd cât mai multe filme-pe-care-nu-o-să-mai-am-ocazia-să-le-văd-la-cinema. Dar rămăsese acolo pe lista, transformată în volum, cu filme de văzut. L-am recuperat la Alba Iulia Music and Film Festival, proiectat în aer liber, după un mini-concert Mircea Baniciu care a răscolit nostalgii după vremuri pe care nici nu le-am trăit.
S-ar putea crede că despre Revoluția din 1989 s-ar fi făcut multe filme. Avem de toate acolo: un dictator și camarila lui când incompetentă, când rău intenționată, armată, tancuri pe străzi, morți, sânge, trădări, diversiuni, apă otrăvită, teroriști, televiziune. That revolution was televised! Și totuși nu. Lista de filme care abordează subiectul e destul de limitată (vorbesc doar de filme artistice, nu și documentare, deci exclud excelentele „Videograme” ale lui Andrei Ujică) iar A fost sau n-a fost, Hârtia va fi albastră, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii sunt cele mai importante titluri. Sigur, Sergiu Nicolaescu nu a putut rata ocazia, astfel că avem și un exemplu de „așa nu” prin 15. E un episod din istoria noastră incomodă pe care se pare că nu prea vrem să ni-l amintim. Cu religiozitate (și certe merite), Televiziunea Română lansează în fiecare decembrie câte un documentar ori diverse compilații de material de arhivă de care nu duce lipsă. În rest, o tăcere din ce în ce mai apăsătoare. Memoria afectivă (și colectivă) începe să coloreze acel decembrie în albul Kentului și galbenul Camelului și să-i dea un miros de ness în locul celui de pufoaice transpirate și sânge.
În sfârșit.
În sfârșit vorbim din nou despre ce a fost sau n-a fost. Libertate spune povestea formidabilului haos care a pus stăpânire pe Miliție, Armată și Securitate în câteva zile critice din timpul Revoluției. Faptele, azi, sunt destul declare la nivel macro. Au existat anchete, s-au audiat martori, s-au făcut schițe cu cine a tras în cine. Libertate nu vrea să facă mai multă lumină decât există deja, ci să ne ducă de mână prin întuneric – un culoar foarte puțin luminat și cu gloanțe lovind pereții în locuri nebănuite. Filmul nu e un docu-drama, chiar dacă uneori acuratețea e surprinzătoare: fata cu păr creț și solex alb, în stare de șoc, e de piele de găină, știind-o dintr-unul dintre clipurile de pe Youtube, cu imagini needitate de la Sibiu, sau imaginea sediului Miliției după asalt. Numele personajelor sunt fictive (Dragomir cel real devine Dragoman în film) și în final nu avem poze „side by side” cu persoanele reale și dubletele lor ficționale (chiar dacă în câteva rânduri de text ni se dau statistici reci dar înfiorătoare despre amploarea luptelor). Tudor Giurgiu știe foarte bine că Libertate nu poate și nu trebuie să înlocuiască o lecție de istorie (cum a făcut-o „Mihai Viteazul”, mai-mai să ia Oscar). Ce ne oferă în schimb e călătoria înspre „the heart of darkness” cu accelerația la podea și fără frâne. Un rollercoaster al fricii, urii și incompetenței se derulează pe durata a aproape două ore, cu puține scene calme.
Pentru un ochi rece și detașat, azi, filmul evenimentelor nu e atât de încâlcit. Impulsionați de evenimentele de la Timișoara și București, simțind „vântul schimbării”, cu un cocktail de elan, optimism și furie, manifestanți ies și pe străzile din Sibiu și se adună în Piața Mare. Comandantul unității 01215 primește ordinul de a dispersa manifestanții folosindu-se și de foc de avertisment (în încărcătoare exista deja muniție de război). Acțiunea eșuează, iar bâlbele armatei dau și mai mult încredere mulțimii. Sediile Miliției și Securității sunt luate cu asalt și manifestanții pun mâna pe arme – milițienii și securiștii încearcă să se salveze prin orice mijloace, dar abandonează armamentul pentru a evita un conflict deschis cu manifestanții. Faptul că sunt copleșiți numeric și ideea spălării, oricât de tardive, a imaginii pe care o au îi fac să aleagă a nu opune rezistență. Idee, în teorie, foarte bună. Mai mult, în urma unei înțelegeri cu comandantul UM 01215, aceștia s-ar putea refugia în cadrul unității, mult mai bine pregătită de un asalt și, oricum, „in charge” în momentele respective. Trebuia să fie simplu. N-a fost. Un straniu „fog of war” se așterne parcă peste întregul Sibiu și peste mintea lui Dragoman. Uită sau ignoră promisiuni anterioare, astfel că soldații din subordinea lui se trezesc brusc vânători de teroriști. Cine sunt teroriștii? Precum bine arată și filmul, oricine. Toată lumea. Dacă mișcă și nu au uniformă militară, cel mai probabil sunt teroriști. Cum, spun că nu sunt teroriști? Păi exact asta ar spune teroriștii! Milițenii și securiștii încearcă cu disperare să se refugieze în sediul unității militare (care se afla în imediata vecinătate), escaladând gardul (evitau intrarea principală, blocată de demonstranți furioși). Soldații trag în ei, așa cum li s-a ordonat, pentru că sunt în civil (abandonaseră uniformele, ca și armele, dintr-un calcul care s-a dovedit catastrofal). Măcelul se termină prin previzibila victorie a armatei, care adună de-a valma milițieni, securiști și manifestanți și-i ține în bazinul de înot secat al unității în condiții barbare. În final toți supraviețuitorii vor fi eliberați.
Paradoxal, cred că Libertate funcționează chiar mai bine pentru cei care nu știu detaliile de mai sus (pentru că sunt prea tineri sau din cine știe ce alte motive). Așa, cele aproape 110 minute sunt o cacofonie de urlete, înjurături, îmbrânceli, focuri de armă, ordine și contra-ordine, discuții telefonice și receptoare trântite, cuvântul „terorist” și variațiile lui (ceea ce fucnționează ca acel „knife” în subapreciatul Blackmail al lui Hitchcock), întrerupte de scurte pauze de țigară în care pare că spiritele se mai domolesc. Iulian Postelnicu, schimbând haina de polițist, îl joacă de această dată pe Dragoman, nesigurul și nefericitul comandant al UM01215, care pare că nu mai știe, de la un moment dat, pe ce butoane să apese, așa că dă ordin ca soldații lui să apese pe trăgaci, în mod evident depășit de situație.
Unul dintre clișeele cele mai circulate legate de filmele românești este problema sunetului – nu înțelegi ce zic actorii, parcă au prune în gură. Deși e română, parcă ar merge niște subtitrări. Ei, în Libertate nu există problema asta. E nevoie de ajustat un pic sunetul, dar mai curând în jos. Auzim fiecare foc de armă cu ecoul pe care îl are în pereții unei clădiri fără antifonare. Frica celor din sediul miliției se transferă foarte bine asupra publicului. Parcă nu sunt sunetele cool din filmele hollywoodiene cu Schwarzenegger, Stallone sau Willis. Așa de tare se aude o armă? Da, cam așa. Iar între gloanțele care mușcă din pereți și ura în clocot a mulțimii de afară dispare orice tentativă de dispozitiv de apărare, de strategie sau plan secret activat. Milițienii și securiștii (îndelung mitizați, asociați, fără îndoială, agenților CIA din aceleași filme cool) nu știu ce să facă. Se tem și vor doar să-și salveze pielea. Cei care păzeau nomenclatura, sistemul și pe conducătorul suprem de popor (pentru că practic asta era direcția de atac), nu par a avea nici un chef să se scufunde odată cu corabia. Singurul lucru rațional în acel haos e să-și abandoneze uniformele și armele și să mizeze pe ajutorul armatei (mult mai „curată” în ochii poporului) și pe… omenie, dacă va fi cazul. Cea mai puternică și inconfortabilă senzație, după cea de a fi sub o ploaie de gloanțe e cea că milițienii și securiștii (SECURIȘTII, să subliniem) nu sunt… băieții răi. Nu devin băieți buni. Dar nu sunt băieții răi. Armata, călărind un puternic val de confuzie și simpatie, devine singura instituție abilitată a vâna și identifica teroriști, protejând astfel poporul. Identificarea e, cum am mai spus, sumară și fără criterii clare. Milițienii și securiștii, ajunși niște smeriți și speriați civili sunt la mila lui Dragoman, cu care nu se mai pot trage de șireturi. Dragoman canalizează și amplifică furia maselor de afară și se autoproclamă jurat, judecător și călău, la nevoie.
Din nou, e straniu de urmărit un abuz (evident) împotriva milițienilor și securiștilor sechestrați în bazinul secat al unității militare. Deposedați de uniforme și arme, cot la cot cu cetățeni obișnuiți, revoluționari de conjunctură, ei nu mai au nimic din vechea aroganță. Cer pâine, pături, apă, permisiunea să meargă la baie de la soldați tineri, speriați și ei, dar îmbătați de sentimentul brusc al importanței. Aroganța li se transferă, parcă, lor. Dragoman se comportă ca proaspătul deținător al adevărului suprem. E șansa lui să facă istorie și în plus în fața lui (bine, în față și în jos, în bazin) sunt predominant securiști. Și toată lumea știe ce înseamnă asta. Sau…? Securitatea a funcționat (știm acum, la trei decenii de la Revoluție) în mare măsură bazându-se pe o reputația umflată artificial. Nu avea nici atât personal și nici atâta tehnică de supraveghere pe cât se credea. Și tehnica existentă nu ea neapărat cutting edge. Dar printr-o frică pe care securiștii erau prefect capabil să o emane, întrețină și amplifice, ochiul Securității a putu apărea drept omniprezent. Era greu de detectat incompetența în rândul unor oameni care, fără uniforme și epoleți, aveau o putere reală.
Nimic din aura asta de autoputernicie nu mai transpare din bazinul secat. Niște oameni depășiți de situație sunt ținuți prizonieri de alți oameni depășiți de situație, dar care pot zbiera ordine (sau ceea ce par a fi ordine), grație faptului că strâng febril niște mitraliere în mâini. Nimeni nu știa exact ce face sau ce ar fi de făcut, dar unii aveau încă arme. Cam așa s-ar putea rezuma situația. Cât de periculos e habarnismul înarmat, combinat cu accesele de aroganță și cu dorința mocnită de ani de zile, probabil, s-a putut vedea în acele dramatice zile, la Sibiu și nu numai. În finalul filmului, unui dintre polițiști (nu securist, deci, nota bene) face ingratul serviciu de a duce niște vești acasă unui cuplu despre copilul lor. Primirea de care are parte e oricum, dar nu ceremonioasă și nici măcar în limitele unei politeți forțate. Omul ia bătaie pentru o vină inexistentă – în mare, ce a de a fi fost „de partea cealaltă” și, deci, de a fi mâncat altfel de salam. Așa că de ce trăiește acum și încearcă să facă pe utilul? De ce a fost eliberat, de fapt? Viorel Stănese, personajul interpretat de Alex Calangiu nu asta încerca; era pe care a socotit să-l facă dintr-o umanitate care n-ar fi trebuit să dispară. Se vede, preț de o scenă tulburătoare, chipul masei, al celor mulți, care fost multă vreme umili și care acum scot la iveală frustrări de câte o viață întreagă legate de milițeni, securiști și oricine a avut puțină putere; ura aceea mocnită, care în acele zile găsea tot mai multe supape prin care să iasă (înfiorătoarele întâmplări de la Cugir sau tratamentul post-mortem al luptătorilor USLA sunt doar două exemple rapide), manifestată într-un anost apartament din Sibiu.
Libertate e un serios și necesar exercițiu de disconfort. Singura parte „confortabilă” a fost să văd la lucru o excelentă distribuție, care unește cei doi poli care se ignoră reciproc, Cluj Și București. Iulian Postelnicu, Alexandru Papadopol, Andi Vasluianu, Alex Bogdan și alții își dau mâna cu Ionuț Caras și Cătălin Herlo (într-un rol episodic apare și Andreea Grămoșteanu, care ar merita mult mai mult screen time, în general, decât primește). Distribuția ar merita o discuție în sine, de multe pagini. Poate cu altă ocazie și tot din ciclul screen time.Vom muri și vom fi liberi, s-a strigat în acele zile. Vom privi și vom fi mai liberi un pic, înțelegând mai multe despre acele zile de neînțeles.
