,,Cea mai fericită fată din lume”, regizat de Radu Jude, este o tragi-comedie despre dinamica familiei tradiționale românești, deghizată într-o poveste despre norocoasa câștigătoare, Delia, a premiului cel mare, mașina, de la tombola etichetelor de suc. Din ascunzișul din spatele zilei de filmare, iese treptat la lumina disfuncționalitatea relațiilor părinte-copil. Fie că sunt sfaturile mamei despre ,,durere de burtă”, remarcile tatălui despre trafic, sau ceva mai profund de atât, majoritatea ne vom regăsi în acest film de 1 oră și 38 de minute.
Filmul debutează cu drumul Deliei până la platoul de filmare, în mașină cu părinții ei, la radio piesa ,,Rent” de la Pet Shop Boys. Cadrele filmate cu camera ținută în mână dau intimitate și te apropie de fată, care stă întinsă pe banchetă cu o revistă cu un fotomodel pe copertă. Gălăgia traficului, combinată cu muzica și cu starea de rău a Deliei te amețesc încă din primele minute. Stare care este menținută pe parcursul filmului prin permanentizarea zgomotului de fundal: ecoul din baie, conversațiile, claxoanele, fluierăturile, apa care curge. Nu există vreo scenă în liniște, așa cum nici Delia nu pare a avea vreo clipă de liniște.
Filmul continuă într-un fel aproape de documentar. Camera se ascunde după diverse obiecte, trec oameni prin fața ei sau are momente când este complet obturată, că și cum personajele nu ar trebui să știe că sunt filmați, să se comporte cât mai firesc. Sunt observați ca într-o emisiune despre haitele de hiene. De asemenea, poate aduce cu un ,,making of” din spatele reclamei pe care o filmează, valoarea documentară a stilului rămânând aceeași.
Delia ajunge pe platoul de filmare, unde întâlnește tot felul de noi oameni. De la reprezentantul companiei de suc care îi spune că se bucură să ajute oameni la nevoie, la șefa marketingului care o consolează că ei oricum nu căutau vreun fotomodel, la regizorul care e de părere că oricum nu câștigă întotdeauna cei mai deștepți, și până la toate glumele și avansurile nepotrivite din partea echipei de pe platou, Delia ajunge într-o lume care o crispeaza și în care se resemnează. I se transmite că nu este îndeajuns de bună să fie acolo și, împreună cu revistele care se află peste tot, că nu arată îndeajuns de bine să fie acolo. Faptul că lumea publicității este aleasă pentru a sublinia importanța standardelor de frumusețe în lumea noastră de atunci nu este accidental. Însăși industria publicității contribuie la stabilirea și perpetuarea acestor standarde, care sunt proiectate asupra Deliei în film. Aspectul ei este ridiculizat și judecat, privit prin lentila presetată a celor din jur. Toate acestea nu fac decât să crească tensiunea și anxietatea Deliei, care nouă ne sunt transmise prin gălăgia care nu se oprește.
Umor vine din absurd, din parodie și ironie: rulota lui Tanti Gabi, cu tăieturile ei din ziare cu ,,Homosexualii gândesc la fel ca femeile”, sau replicile ca ,,J. Lo. te fac”, sau Bombardel, cu anectodele lui despre sex și femei, clasice contextului.
În relația cu părinții ei, ei par la început a fi foarte amabili. Când ajunge în rulota de machiaj cu mama ei, mama începe prin a avea grijă de toate, a fi înțelegătoare, dar apoi ne dăm seama că făcea lucrurile acestea doar pentru a compensa părerea de rău pentru că era Delia supărată. Conversația lor degenerează într-o ceartă, în care mama îi spune toate zicalele clasice, că a crescut-o cu tot ce a avut și ea e nerecunoscătoare, că a făcut sacrificii și sacrificiul ăsta e tot pentru ea, că a rămas cu tatăl ei doar pentru ea, că ea o să se ducă într-o zi și o să îi pară rău. Delia îi răspunde și ea ,,Da, și o să ajungeți în iad!”. Nu se lasă intimidată de replicile mamei ei și pare că nu e prima oară când le-a auzit. Tatăl ei, la fel, la început îi explică rațional și liniștit de ce e nevoie să vândă mașina, dar, până la final, ajunge să îi spună că dacă nu o vinde, nu mai e copilul lui și nu mai are ce să caute acasă. Manipularea aplicată mai ales de tatăl ei, care insistă că ,,Loganul nu e mașină de fete’’, că nu are ce să facă cu mașina, că o să facă mulți bani cu pensiunea și că e sigur că vor avea succes, se sparge la final în amenințări și dezmoșteniri când Delia îi spune partea ei. Când îi povestește despre cum dorește ceva care să fie doar al ei, să nu mai fie parentificată și să fie lăsată să fie copil, că merită și ea ceva ca mașină aceasta, tatăl ei își schimbă tonul imediat. În ciuda așteptărilor părinților de a se comporta matur, aceștia o infantilizează pe Delia și încearcă să o șantajeze. Așa cum fac părinții cu copiii mici când le spun că le cumpără o jucărie și mai frumoasă dacă donează un sac de jucării vechi.
Radu Jude este foarte atent la limbaj. Replicile folosite de părinții Deliei cuprind diverse sintagme, aforisme care sunt răspândite la noi. La rândul lor, ei le-au dobândit de la părinții lor și acestea sunt perpetuate de la generație la generație. Această grijă pentru cuvinte este mai clară în ,,Aferim!”, unde fiul zapciului chestionează pe tot parcursul filmului diverse replici și credințe populare. În final, tatăl îi spune că ,,Facem ce trebuie că să trăim, nu ce vrem.”
Scena de la final în care filmează ultimele cadre ale reclamei, înainte să le spună părinților decizia ei, este dinamică, rapidă, tensionată. Nu din cauza mișcării camerei (care este, de altfel, statică), ci datorită jocului lui Șerban Pavlu și nervozității lui. Tot stresul zilei și toată gălăgia se răsfrâng în ultimele duble, unde noi putem simți ce simte Delia doar din ce se întâmplă în jur, fără să o vedem pe ea de aproape.
Deznodământul este unul așteptat, luând în considerare amenințările tatălui, însă nu îl face mai puțin amărui. Delia semnează că vinde mașina, cu condiția să primească și ea o parte din bani, și își așteaptă părinții la mașină. Până la urmă, după cum spun și Pet Shop Boys la început, banii sunt de fapt dragostea adevărată. Singură, sprijinită de portieră, nu poate intra în mașina închisă fără cheile care sunt la părinții ei, așa cum nu a putut să intre în mașină nouă tot din cauza părinților ei.
Ceea ce unește replicile părinților și le face să fie atât de des întâlnite în realitate, este disperarea colectivă din perioada de după criză, când părinții erau dispuși să facă orice afacere pentru niște bani în plus. Emoțiile erau înrădăcinate în nevoia de siguranță financiară. Părinții Deliei o iubesc, însă consideră că dacă au bani să îi ofere nevoile materiale, acest lucru cântărește mai mult decât satisfacția ei spirituală că a câștigat o mașină. Abia așteaptă să le-o arate colegilor, care nici măcar nu au crezut-o când le-a zis despre ea. Legătura de sânge dintre ei nu poate fi distrusă contra niciunei sume, însă tatăl ei îi spune că nu mai e copilul lui dacă acceptă mașina. Ideea aceasta conform căreia banii sunt de ajuns în creșterea unui copil este întâlnită des în acea generație, și chiar dacă nu e total falsă, nu e nici adevărată, iar Delia este un exemplu bun.
Am apreciat la acest film sentimentul de observator pe care mi l-a creat, prin poziționarea camerei precum într-un film documentar sau într-o investigație polițistă. Aspectul meu preferat a fost gălăgia de pe fundal care m-a transportat în mintea și sufletul Deliei fără că însă ea să spună ce simte sau să ne arate prea mult pe chip. Radu Jude a reușit să creeze un film care te transpune în familia Deliei, fără ca însă să te îndepărteze prea mult de a ta.
