Cu un nume îndeajuns de ambiguu încât să te facă măcar curios, cel mai nou film al lui Radu Jude tocmai ce a intrat în cinematografe. Și dacă nici faptul că e propunerea României pentru Oscarurile din 2024 nu te-a convins să-ți iei bilet să-l vezi, atunci sper că ai nimerit bine.
Dacă ai impresia că în filmele românești doar se mănâncă ciorbă și nu prea se întâmplă mare lucru, filmul ăsta vine și îți spune să mai încerci o dată. Actual, cu multe referințe din cultura pop și cu un stil cel puțin neobișnuit, e ca o shaorma cu de toate – în cel mai bun sens. E un film care nu se vrea elitist, deși poate părea așa. Are ceva din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, dar e mai complex și, pentru mine cel puțin, mai de efect.
Practic, povestea este a Angelei, o angajată de la o corporație care recrutează oameni pentru un video comercial. În tot timpul ăsta, ea se luptă cu traficul din București, cu șefii ei care nu dau doi bani pe ea și cu un întreg sistem infect în care se învârte ca într-un cerc. Și, cumva, mereu are un banc de zis.
De-a lungul filmului apar tot felul de referințe din viața noastră și tot ce am trăit împreună, ca societate. De la Gheboasă la Arsenie Boca, de la ședințele pe Zoom cu fundaluri dubioase la statul pe TikTok înainte să te culci care a ajuns o necesitate absolută. A, și totul se întâmplă în ziua în care a murit Regina Elisabeta și prințul Charles a devenit rege. Pe scurt, e conturată o lume pe care o știm cu toții și care, prin alăturările ei absurde, te încurajează să nu aștepți prea mult de la ea, nici măcar când se va sfârși.
Revenind puțin la TikTok, el ocupă un loc destul de important în film. De ceva timp încoace au pornit niște discuții legate de tipul ăsta nou de conținut scurt și dacă ar putea pune în pericol cinemaul. Va supraviețui filmul în fața unui mediu tot mai încărcat de conținut video? Ne vom muta cu toții din sălile de cinema pe telefoane? Jude vine cu un răspuns foarte mișto la întrebările astea și literalmente înglobează TikTok-ul în film. Astfel, ia naștere Bobiță, un filtru de Tik Tok pe care și-l pune Angela pentru a crea conținut. Bobiță e băiatul ăla șmecheraș, fan Andrew Tate, cu limbaj vulgar și conservator. Dar Bobiță e și o gură de aer de la haosul și apăsării lumii Angelei.
O altă inserție neașteptată e filmul „Angela merge mai departe” (r. Lucian Bratu, 1981), care prezintă povestea unei alte Angela, care trăiește o viață asemănătoare cu Angela noastră. Se tot fac paralele între condiția femeii atunci și acum, traficul din București de atunci și acum, între povești de dragoste și între două femei care merg mai departe, dar altfel. Paradoxal, totul e la fel și, în același timp, totul s-a schimbat. Până și prânzul în oraș nu mai e pește proaspăt, ci shaorma de la Dristor.
Fie că vrea sau nu, filmul e un comentariu asupra lumii în care trăim. Ironic în unele locuri, tăios în altele, dar pentru mine asta e. Tot ce înseamnă capitalism e foarte prezent în filmul ăsta. Toți oamenii la care ajunge Angela să-i recruteze sunt săraci și o duc greu. Străinii bogați (aici, austrieci) au funcții înalte și aproape 0 interes față de angajații lor, deși tot neagă asta. Companiile mari sunt în stare să dezgroape și morminte ca să se extindă. Tot conflictul ăsta se rezolvă încet și sigur, iar fiecare înțelege ce vrea.
Sunt multe lucruri care se întâmplă în film și pare că se influențează reciproc. Aparent fără sens, toate se leagă între ele. Angela, la fel ca cea din filmul lui Lucian Bratu, merge mai departe în ciuda înjurăturilor din trafic, mediului toxic de la muncă și a părerilor societății despre ea. Uneori mai pasiv, alteori cu umor sau pur și simplu făcând baloane din gumă de mestecat. Iar noi, ca spectatori, mergem alături de Angela, un personaj atipic, dar în care n-ai acum să nu te regăsești, oricine ai fi, cel/cea care citești asta. Așa că du-te la film.
