John Boyne este un scriitor irlandez, autor al cărții „Băiatul cu pijamale în dungi”. E posibil să nu-i asociezi numele cu bestsellerul, pentru că de cele mai multe ori scriitorul rămâne undeva în umbră, chiar și atunci când cartea lui se vinde în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume.
John Boyne a participat la Festivalul Internațional de Literatură Iași – FILIT*. A vorbit pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, într-o sală cu loje și balcon care s-a umplut cu mult înainte să înceapă evenimentul. A fost sincer și carismatic și a povestit despre reacția familiei și a prietenilor atunci când le-a spus despre cartea care a ajuns bestseller și pe care a terminat-o în doar trei zile, chiar când împlinea 33 de ani. „Băiatul cu pijamale în dungi” i-a făcut pe ai lui să ridice neîncrezător o sprânceană, iar reacția lor l-a determinat pe Boyne să afirme: „Nu scrie gândindu-te la prieteni sau la familie. Scrie pentru o audiență de străini.”
L-am întâlnit pe John Boyne la Casa FILIT, într-un spațiu dedicat interviurilor, unde ne-a vorbit despre momentul în care și-a făcut coming out-ul în fața părinților, despre J.K. Rowling, despre social media și criticile care i-au fost aduse pentru cartea „Numele fratelui meu este Jessica”, dar și de ce ar trebui ca adolescenții și tinerii să-i citească romanele. Cea mai recentă carte a sa, „Ruinele timpului”, a apărut în luna octombrie, la editura RAO, și este continuarea bestsellerului „Băiatul cu pijamale în dungi”.
*FILIT este un festival de literatură atipic, care îți depășește orice așteptare. Și asta o spun invitați care au participat la multe festivaluri de literatură similare, din Europa și din afara ei. Poate pentru că îi aduce pe scriitori și pe jurnaliști, pe traducători și pe artiști în inima orașului, acolo unde începe viața să pulseze. Poate pentru că nu se oprește aici și continuă în licee și în școli, în teatre și în cafenele. Poate pentru momentul în care se sting luminile arzătoare din interiorul Teatrului „Vasile Alecsandri” și rămân doar cele calde, care îi fac pe scriitori să se dezbrace de haina creativității și să îmbrace haina confesiunii, când ei se prezintă așa cum sunt în fața publicului, indiferent dacă acesta îi critică sau îi aplaudă, râde sau cască. Poate pentru râsetele care animă sala atunci când scriitorul face o glumă și pentru râsetele care se repetă și ele atunci când interpretul traduce gluma. Poate pentru că ajungi să stai la masă, într-o duminică dimineață, cu o supraviețuitoare a genocidului din Rwanda, care locuiește în estul Franței, în orașul în care ți-ai făcut Erasmusul, și începeți să vorbiți pur și simplu despre viață. Sau poate pentru că festivalul s-a gravat în pielea orașului, lipind poezie și artă chiar și pe gangurile sale.
Scrii despre subiecte dificile, precum Holocaustul sau problemele de gen. De ce ar trebui ca tinerii să îți citească cărțile?
Cred că primul lucru pe care încerc să-l fac în afară de asta, e să spun o poveste bună. Ador poveștile bune, ador personajele și în multe dintre cărțile mele, în special în cazul cărților de copii, îmi place să pun o persoană tânără într-o situație care este mult mai „adultă” decât cele cu care e obișnuită și să observ cum face față acelei situații.
Ador să provoc cititorul cu dileme morale interesante. Există adesea în cărțile mele momente de tipul ce ai face dacă ai fi în acea situație. Nu-mi place să construiesc eroi sau răufăcători tot timpul. Încerc să-mi construiesc personajele mai provocatoare decât atât. Cred că tinerii caută genul ăsta de cărți, care spun povești care se întâmplă în lumea de azi – povești despre Holocaust, chiar dacă este un subiect istoric, despre genocid, despre rasism. Știm că aceste lucruri se întâmplă și astăzi. Nu este ceva ce s-a rezolvat.
Ne aflăm în Iași. În 1941, mai bine de 13.000 de evrei au fost omorâți aici, dar mulți oameni nu știu asta, în special tineri. Crezi că ficțiunea ne poate ajuta să recuperăm trecutul?
Unul dintre lucrurile din cariera mea de care sunt cel mai mândru este că „Băiatul cu pijamale în dungi” a fost citită de atâția tineri din toată lumea. Este o introducere în studiul Holocaustului, iar ceea ce mi-am dorit întotdeauna pentru cartea asta a fost ca tinerii care o citesc să fie suficient de mișcați de poveste ca să continue să se educe mai departe și să învețe despre acele vremuri. Cred că ficțiunea are un rol important de jucat aici, dar treaba scriitorului este să spună o poveste care să fie suficient de captivantă, nu doar ceva plictisitor, ca un text de manual. Trebuie să fie o poveste bună, cu personaje interesante, care să-l facă pe cititor să meargă mai departe. Și cred că este un rol prin care ficțiunea își poate câștiga calea. Mulți tineri care au citit „Băiatul cu pijamale în dungi” mi-au spus că au mers mai departe și au citit Elie Wiesel (scriitor, supraviețuitor al Holocaustului, născut într-o familie de evrei din România) sau Primo Levi (scriitor evreu din Italia, supraviețuitor al Holocaustului) și au învățat mai mult despre istorie, despre război, despre Holocaust. Și dacă ăsta este singurul lucru pe care l-aș putea obține în viață, cred că ar fi ceva foarte bun.
Deci ficțiunea poate să fie o introducere pentru subiecte mai complicate, precum Holocaustul.
Da, mereu am spus-o clar, atunci când am fost invitat în școli să vorbesc cu copiii. Cartea mea este un roman, o poveste inventată, nu e neapărat modul în care lucrurile s-au întâmplat. Și trebuie ca cititorul să țină minte asta. Trebuie să recunoști diferența între ficțiune și nonficțiune. Cartea are doar menirea unei introduceri, rolul ei nu este să fie o unealtă de învățare despre Holocaust.
Cum este pentru tine, ca scriitor, să concurezi cu social media? De fapt, crezi că există o competiție?
Nu cred că există o competiție. Singura rețea de social media pe care o am acum este Instagram. Am părăsit Twitterul pentru că este prea agresiv, pare plin de furie tot timpul și nu cred că este un loc sănătos pentru a dezbate. Pentru mine, Twitterul este locul în care toată lumea refuză să-și schimbe opiniile și nu se ascultă niciodată unii pe ceilalți, în loc să zică: hai să stăm, să bem ceva și să discutăm. Ne-am asculta unul altuia punctele de vedere. Cred că tinerii din ziua de azi își petrec mult prea mult timp pe telefoane. Sigur, când eram de vârsta ta, nu aveam telefoane. Dar, din experiența mea de a merge la festivaluri, în școli ș.a.m.d., tinerii încă sunt interesați de artă. Le plac cărțile, le plac filmele, le plac show-urile de la TV, le place muzica. Depinde de artist să facă artă care să îi intrige suficient.
Dar găsești asta mai greu? Hai să luăm ultima ta carte, „Ruinele timpului”. A fost mai greu să o scrii sau ai avut în minte ideea că trebuie să fie mai captivantă, pentru că acum concurez cu toate celelalte povești?
Nu, eu nu gândesc în acești termeni. Când scriu o carte, sunt cu adevărat concentrat pe poveste. Încerc să scriu cea mai bună carte pe care o pot scrie. Cred că dacă scrii să concurezi cu ceva sau cu cineva, sau o scrii pentru piață, gândindu-te Asta este ce se vinde, e puțin cinic. Eu scriu cartea pe care vreau să o citesc eu și sper că își va găsi o audiență. Singurul lucru pe care îl pot controla sunt cuvintele de pe pagină.
Deci nu te aștepți ca următoarea ta carte să fie un bestseller?
Nu gândesc în termenii ăștia. Sunt sigur că își va găsi o audiență, și pentru că este vorba despre o continuare a „Băiatului cu pijamale în dungi”, cred că își va găsi o audiență. Mai mult, se vinde foarte bine în ediția de limbă engleză. Nu mă gândesc la recenzii. Ceea ce mă întreb este dacă peste douăzeci de ani, când mă voi uita la această carte, mă voi simți mândru. Am obținut ceea ce voiam din punct de vedere artistic? Am publicat 20 de cărți și nu o obții întotdeauna. Pe parcursul carierei, e ok să ai câteva eșecuri, încerci mai mult, poate o carte nu a mers așa cum ai fi vrut, dar cred că asta e ok. Nu te poți aștepta la un succes de masă de fiecare dată. Dar scriitorul trebuie să muncească mai mult de fiecare dată, ceea ce și fac.
Ce sfat le-ai da tinerilor scriitori?
Să se alăture unui grup de scris. Chestia despre grupurile de scris este că ai deadline-uri, așa că chiar trebuie să scrii. Ai o audiență de care ai nevoie. Dar mai cred și că vei învăța mult citind munca altor oameni și discutând-o în clasă, decât dacă doar ei o citesc pe a ta. Pentru că chiar și atunci când predai, odată ce citești acel text și poți formula idei despre el, începi să realizezi Oh, și eu fac aceleași greșeli. Și poți să-ți accesezi propria învățare. Cred că grupurile de citit sunt extrem de importante. Și să citești tot timpul. Mereu să ai o carte cu tine. Să fii implicat în ficțiune, să te gândești la povești.
Contează dacă e o carte de ficțiune? De fapt, contează ce citești?
Nu, nu contează deloc, atâta timp cât citești, atâta timp cât ești angajat în povești, în istorie și în lumea contemporană, în politică, în orice. Să știi ce se întâmplă, să ai o voce, să ai o opinie. Cum facem noi acum. Avem discuția asta cu oamenii. Este mult mai important decât să stai acolo și să „scrollezi” tot timpul.
Ai menționat de multe ori că îi ajuți pe tineri, pe studenții care vor să scrie, pentru că și tu ai fost cândva tânăr și falit, la fel ca ei. Le-ai oferit burse și îndrumare. Ce ți-au dat ei înapoi?
Câteodată, chiar nimic, să fiu sincer. Dar nu o faci ca să primești ceva înapoi. Da, când aveam 20 de ani, eram ca orice alt tânăr de vârsta asta, nu aveam bani și încercam să scriu. Mergeam la universitate și… puteam să aleg între prânz și cină, de cele mai multe ori. Așa că atunci când am devenit un autor de succes, am vrut să dau ceva înapoi într-un fel și am fondat această bursă, de câțiva ani buni, pentru studenții irlandezi. Nu vreau nimic înapoi de la ei, vreau doar ca ei să-și facă o carieră. Pentru că și eu am primit o bursă atunci când am avut nevoie, la vârsta aia. A fost de mare ajutor pentru mine și sunt recunoscător persoanei care mi-a oferit-o.
Îți amintești cum erai la 20 de ani? În afară de a fi falit?
Eram foarte timid, foarte introvertit. Viața pe care o trăiesc acum, unde dau interviuri și urc pe scene, nu aș fi putut-o avea atunci. Eram prea timid și tot ce voiam să fac era să scriu. Este tot ce mi-am dorit să fac de când eram copil. Și am fost foarte disciplinat și foarte concentrat. Scriam în fiecare zi, mereu cu scopul de a publica o carte. Și am muncit extrem de mult. Mi-am schimbat personalitatea în timpul anilor, pentru că trebuie să o faci. În lumea editorială modernă, trebuie să fii capabil să ieși afară și să vorbești despre cărți, să-ți vinzi cărțile. Nu poți doar să stai. Trebuie să fii capabil să urci pe scenă. Iar acum îmi cam place. Abia aștept evenimentul de mâine seară, pentru că mi se pare un teatru frumos. Când ai 20 de ani, îți imaginezi ceva de genul, dar nu te gândești că o să se chiar întâmple. Ce vreau să zic este că am văzut lumea datorită cărților mele. Acum sunt în România. Nu am mai fost niciodată în România, iar cărțile mele sunt cele care m-au adus aici.
Este imaginea pe care ți-ai format-o la 20 de ani aceeași cu ceea ce trăiești acum?
Nu chiar. M-am gândit că mereu o să fie totul o bucurie. Dar îmi dau seama acum, în 2022, poate din cauza social media, că scriitorii sunt expuși la atât de multă negativitate și la atât de mult abuz și găsesc asta destul de îngrijorător și de neplăcut. Uneori ești tratat ca un monstru. Tot ce fac e să scriu câteva cărți, nu sunt politician sau orice altceva. Și găsesc această negativitate foarte dificilă. Este unul dintre motivele pentru care am părăsit Twitterul, deoarece mi-am dat seama că nu vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu ostilitate. Nu mă deranjează ca cineva să-mi critice cărțile, nu mă deranjează ca cineva să aibă o opinie critică, dar anumiți oameni te demonizează pentru ceea ce scrii, iar eu găsesc asta foarte greu de gestionat. Și sunt o persoană destul de emotivă. Nu vreau acest gen de toxicitate în viața mea deloc. Cred că în zilele de demult, scriitorii nu erau expuși la acest tip de abuz. Acum, trebuie să urmărești tot ce spui sau vei fi distrus.
Că tot veni vorba. Foarte mulți oameni ți-au criticat cartea „Numele fratelui meu este Jessica”, din cauza titlului, pentru că scrii despre personaje trans, deși tu nu ești trans și pentru că nu ai pus reflectorul pe personajul trans. Cum ai răspunde la acea critică acum, câțiva ani mai târziu, și ce ai schimba dacă ai putea scrie din nou cartea?
În primul rând, mulți oameni care mi-au criticat cartea nu au citit-o. S-au repezit să o critice. Cât despre nu sunt trans, pot să scriu despre un personaj trans? Sigur că pot. Pot să scriu despre orice și tu poți să scrii despre orice și despre oricine, altfel e doar o biografie. Am voie să scriu doar despre un bărbat irlandez din zilele noastre? Trebuie să scriem cu toții orice poveste pe care vrem să o spunem. Da, trebuie să o facem cu grijă și cu respect. Critica potrivit căreia personajul trans nu a avut rolul principal – de ce ar fi trebuit să fac asta? Povestea nu era despre personajul trans. Era despre fratele mai mic al fetei trans, care era pus în fața unei experiențe a unei persoane pe care a cunoscut-o dintotdeauna drept frate și care acum devenea soră. Asta este povestea pe care am vrut să o spun. Doar pentru că cineva este trans, nu îl face mai important decât toți ceilalți. Într-un fel, e o contradicție, pentru că pe de o parte ei spun nu ești trans, de ce ai scris despre asta, dar apoi spun nu ai dat rolul principal personajului trans. Care-i faza? Așa că nu aș schimba nimic, sunt foarte mândru de cartea asta. Și cunosc o mulțime de oameni pentru care cartea a fost folositoare. Cred că critica la adresa acestei cărți a fost în mare parte idioată. Erau oameni care nu citiseră cartea și care doar reacționau, oameni care mereu aleg să joace cartea victimei. Este o carte empatică și plină de compasiune, menită să-i ajute pe adolescenții trans. Eu sunt gay, deci fac parte din această așa-numită comunitate LGBTQIA+, motiv pentru care știu cât de cât cum e să crești simțindu-te diferit și outsider. Iar mulți oameni care au criticat asta, nici măcar nu făceau parte din comunitate. Așa că resping acea critică.
Printre oamenii care ne urmăresc, sunt și persoane care fac parte din comunitatea LGBTQIA+ și cărora le este greu să-și facă coming out-ul.
În România?
Da.
Aveți căsătorie între persoane de același sex în România?
Nu.
Oh, ok.
Chiar aici în Iași, anul acesta, au fost oameni care au aruncat cu roșii în participanții la Pride. Tu ai crescut într-o societate diferită de cea de azi, să-i zicem așa. Cum i-ai sfătui pe tinerii gay/membri ai comunității LGBTQIA+ să se comporte pentru a evita să se simtă stigmatizați?
Cred că dacă te simți îngrijorat din cauza violenței sau a traumei în viața ta, atunci nu ar trebui să te pui într-o astfel de situație. Nu trebuie să mergi la marșuri pe străzi, chiar dacă ai dreptul să o faci. Nu văd niciun sens în a te pune într-o situație în care ai putea deveni victimă a violenței. În același timp, trebuie să rămâi tu însuți. Și pentru fiecare tânăr gay și pentru fiecare tânără lesbiană de aici există ceva mai mult. Trebuie să fie societăți, locuri de a te întâlni cu ceilalți, locuri în care să găsești dragostea și acceptarea. Nu poți trăi o viață de dezamăgire, altfel o să devii depresiv și suicidal. N-are niciun rost. Trebuie să fii sincer legat de cine ești, dar trebuie și să decizi dacă vrei să faci din asta o declarație politică sau nu. Există o mulțime de oameni care se simt suficient de puternici încât să mărșăluiască pe străzi și să fie bine pentru ei, dar nu ești obligat să faci asta. Nu trebuie să faci un statement despre viața altcuiva, decât despre a ta. Și dacă vrei să trăiești liniștit și să-ți explorezi sexualitatea, în privat, fără rușine, e alegerea ta, ai dreptul să faci asta. Nimeni nu-ți poate spune cum să faci asta. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să să fii tu însuți, să nu pretinzi că ești altcineva. Mai ales acum. Tinerilor din ziua de azi nu le mai pasă. Nimănui nu îi mai pasă. Sunt convins că dacă oricine ar face o remarcă homofobă în generația voastră, ar fi dat afară din cameră. Nu te împrieteni cu astfel de oameni. Și nu e vorba doar despre homofobie, poate să fie vorba despre rasism, ură, toxicitate.
Dar ce faci când ești adolescent, iar părinții tăi sunt religioși și nu înțeleg ce înseamnă să fii gay?
Explică-le. Trebuie să fie cineva în familia ta care să fie mai deschis să te asculte. Părinții își iubesc copiii mai mult decât orice altceva pe lume, iar majoritatea părinților, cred eu, ar avea mai degrabă un copil gay decât un copil mort. Trebuie să găsești o modalitate prin care să ai încredere în părinții tăi. Ai încredere că părinții tăi te iubesc. Le-am spus părinților că sunt gay când aveam 19 sau 20 de ani, iar pe vremea aceea erau catolici conservatori. Nu am avut nicio problemă, pentru că mă iubeau.
Faptul că ești gay nu se contrazicea cu credințele lor?
Se contrazicea cu biserica din care făceau parte, dar au înțeles ce era mai important: fiul lor. Poate că nu le dăm părinților credit pentru asta. De multe ori, oamenii care pretind că fac parte dintr-o religie, merg la biserică în fiecare săptămână și cântă lucruri pe care nici nu le conștientizează măcar. Și nu-și trăiesc viața chiar în felul ăla. Vrei să spui că niciun părinte nu a făcut sex înainte de căsătorie? Normal că au făcut, doar sunt oameni, ca oricine altcineva. E o societate diferită, nu o cunosc, dar spun că, dacă vrea să fie fericit în viață, un tânăr trebuie să fie sincer cu privire la cine este. Dacă ai încredere în părinții tăi, ei te vor iubi indiferent de orice altceva.
Întorcându-ne la critică. Sunt convinsă că știi despre situația lui J.K. Rowling, care este ținta unor amenințări cu moartea. Sunt curioasă despre opinia ta.
Cred că amenințările cu moartea și cu violul, la care este supusă zilnic, sunt absolut dezgustătoare. J.K.Rowling este o persoană inteligentă și plină de compasiune, care a dat atât de multe daruri lumii prin scrisul ei. Nu cred nicio clipă că există vreo urmă de transfobie la ea. J.K. Rowling vorbește despre spații sigure pentru femei și fete și asta e important. Da, oamenii trans trebuie să fie respectați, să aibă parte de asigurare medicală ș.a.m.d., dar dacă un om intră într-o cabină de probă a fetelor și spune sunt femeie, nu e ok. J.K. Rowling vorbește despre siguranță, despre siguranța și protecția fetelor. Femeile și fetele au luptat timp de secole ca să nu mai fie victimele violenței, ale patriarhatului, iar acum pare că ne-am întors în același punct, doar ca să-i facem pe bărbați să se simtă mai confortabil, iar eu nu accept asta. Cred că J.K.Rowling este o voce a dreptății și a simțului realității. Oamenii o numesc transfobă, dar ea nu a făcut niciodată vreo declarație transfobă în viața ei, nici măcar una singură. Și dacă oamenii îmi vor arăta vreuna, îmi voi schimba părerea, dar eu nu am văzut niciodată. Ceea ce văd venind din partea ei este pe cineva care vrea să protejeze femeile și fetele, iar pentru mine are motivele perfecte să o facă. Și oricine îndreaptă o amenințare de moarte sau de viol către J.K.Rowling se află de partea greșită. Nu există nimic care să justifice genul acesta de comportament. Am văzut anul acesta că Salman Rushdie a fost atacat pe scenă. Nu putem trăi într-o societate în care oamenilor le e frică să vorbească, ca să nu fie amenințați.
Ți-a fost frică în perioada în care primeai critici și amenințări pentru cartea ta?
Da, puțin. Oamenii începuseră să posteze fotografii online cu casa mea și să-mi trimită amenințări cu moartea, spunând că dacă voi părăsi casa singur, ei mă vor găsi. A fost deprimant, pentru că petrecusem 20 de ani publicând cărți fără să am astfel de probleme. Și apoi, să fiu pus în fața acestei retorici, a fost tulburător. Dar la un moment dat înțelegi că oamenii ăștia nu sunt altceva decât lași care nu vor face niciodată nimic. Își trăiesc viețile stând pe telefon și asta este tot ce fac. Odată ce am realizat asta, am fost capabil să las totul în urma mea și să trec peste.
În timpul întregii tale cariere de scriitor, există o întrebare la care ai fi vrut să răspunzi, dar pe care nu ți-a adresat-o nimeni?
Uau! Asta e o întrebare bună. Poate chiar asta este întrebarea. Trebuie să mă gândesc.
Roxana Stan a terminat masterul de comunicare la Literele Bucureștene și dacă ar trebui să descrie în trei cuvinte lumea în care trăiește, ar alege fără să stea pe gânduri: crâmpei, cafea și senzație. A mai scris și pentru Decât o Revistă și Școala9, iar acum este editor junior la Gen, revistă.
Editor text: Teodor Tiță
Editor foto: Oana Brîndușe
Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
