Un Dumnezeu cu gust de Xanax

Am fost voluntară timp de o lună într-un spital de psihiatrie, crezând că o să schimb ceva. M-am schimbat doar eu.

1.Început

 Nu mi-a plăcut niciodată vara. Adunăturile de insecte se adapă din sudoarea frunții tale, periferiile orașelor încep să duhnescă a lipsă de educație, apoi apar vacanțele și concediile cărând în spate responsabilitatea socială de a face ceva ca să ai un subiect pentru compunerea ,,cum mi-am petrecut vacanța de vară”, și povestioarele din concediu necerute de nimeni. Sunt multe lucruri ce nu-mi plac la vară, însă poate cel mai mult faptul că mă scoate dintr-o rutină neîmbucurătoare, dar stabilizatoare.

 Pe timpul facultății îmi împărțeam vacanțele de vară în plictiseli eterne acasă, distracții minore cu puținii mei prieteni și practica medicală obligatorie pentru intrarea în noul an de facultate.

 La finalul primului an de facultate, după scurte decizii lipsite de entuziasm din partea mea, am decis să fac practica într-un spital de psihiatrie. Spitalul de Psihiatrie se afla într-un orășel nordic, pustiit de tineret, unde gerul iernilor se impregna în asfalt, iar vara predomina o răcoare plăcută.

 Spitalul arăta aproape prea călduros ca să se integreze în peisaj, părea mai degrabă o mică universitate, în curte se aflau copaci de talie medie, mult prea sfioși ca să mai crească, ce împrejmuiau aleea principală, registratura spitalului făcută în locul unei foste farmacii și o dubiță rablagită folosită pentru excursiile improbabile. La intrarea în incintă te întâmpina dintr-o gheretă ferecată îndoielnic o infirmieră îndesată care m-a considerat suspectă din prima până în ultima mea zi acolo.

  ─ Ce voluntariat faci tu aici?! De ce n-ai mers la Municipal?

  ─ E obligatoriu, ne trebuie pentru facultate!

  ─ Poftim buletinul, domnul manager are biroul la parter. Ai vorbit cu cineva sau te duci de capul tău la el?

 După ce i-am întins  cererea de practică trudită  sub privirile judecătoare ale secretarelor și greșită de trei ori, a dat din cap dezinteresat și am mers pe scări mai departe.

 La parter m-a întâmpinat  A., asistenta socială a spitalului și persoana mea de legătură cu care m-am sfătuit înainte să vin aici. A. avea căldura firească înfățișării sale, frumusețea îi era compusă din fărâme mici de bunătate ca un vitraliu spart de jocul unor copii plictisiți de slujbă; A. era o biserică de la țară unde toată lumea își cunoște locul. Pronunța fiecare literă din cuvinte ca pe o pildă și purta zilnic câte ceva din hainele de domnișoară ale mamei sale.

 Am mers cu ea pe culoarul spitalului până în capăt și am intrat într-un vestibul ce prevestea biroul manager-ului. A intrat pe ușă lăsându-mă în beznă. După câteva minute, luminându-se ca un înger, A. iese și mă împinge zâmbitor înăuntru, ea dispărând, creându-mi disperări momentane.

 Înăuntru mă întâmpina un bărbat ce părea că nu a mai fost impresionat de multă vreme. Ne-am dat mâna protocolar, timp în care i-am rezumat dorința mea de a face practica acolo. Obosit de entuziasmul meu, își deschide sertarul spre parafă și-mi ștampilează cererea ca pe un bilet de internare. Am plecat apoi spre casă pe începutul unei ploi care înfrigura și mai mult orașul, m-am uitat peste umăr în spate, dar spitalul îmi părea încă călduros. Ajunsă acasă mi-am călcat halatul și am adormit zgribulită cu șosete în picioare. 

 Recunoști locuitorii unui oraș prin/dupǎ intervalul orar în care aglomerația e cea mai mare. Acest oraș în care tinerețea părea să fie pedepsită forfotea de lume în jurul dimineții, lume ce cară mereu câte ceva, plase doldora cu pâinea dimineții, leuștean, câte o integramă, un ghiozdan cu mickey mouse, nepoți ce nu și-au văzut de mult părinții sau doar propriile greutăți. Da, locuitorii acestui orășel obișnuiau să-și care greutățile în plasele unor supermarket-uri ce nu mai există, se gândeau că poate odată cu dispariția lor o să dispară și greutățile, dar îi găsim peste ani topiți în țărână, cu plasa cutreierând păduri încercând să se degradeze.

 Tolerez diminețile, cu lucrători de șantiere ce-și beau cafeaua de la automat și caută cu privirea prezența rară a fetelor adormite de pe stradă, lăzile de pâine ce se zguduie pe podelele magazinelor mixte, vecini ce se salută răcnind, câini prea adormiți ca să te mai latre. Le tolerez chiar și pe cele de vară, care, în orașul cu pricina, îți impunea piloerecția de pe brațele goale. La 8 dimineața trebuia să fiu la spital. Ca să fac o impresie bună am ajuns cu 10 minute mai devreme, nu cu 20 cum îmi plăcea să-mi dezmierd punctualitatea de obicei. Am dat iar cu ochii de infirmiera de la intrare care era deja sătulă de mine de parcă merseserăm  împreună cu personalul de la București la Satu Mare; am urcat un etaj și am căutat oameni sau ce mai rămăsese din ei. Ca într-o reclamă de Crăciun, mirosul de cafea m-a dus spre sala de tratament, unde m-au întâmpinat cu un zâmbet ce-și păstra decența artificialului, asistenta șefă, A., și un alt cârd de oameni ce aveam să-i cunosc mai mult sau mai puțin. M-au trimis în vestiar, mi-am lăsat lucrurile și mi-am tras un halat pe mine, întorcându-mă cu altă identitate spre sala de tratament. La ușă, oameni în pijamale și capoate, cu căni în mâini, formau o coadă domoală și negrăbită. Am trecut pe lângă ei scuzându-mă, fără să fiu privită cu prea mult interes, acolo, o asistentă aspră le deschidea gura pacienților, să fie sigură că nimenea nu ratează tratamentul. Mulți se plângeau că-și doresc ceva mai tare pentru somn, alții, prin eleganțe neașteptate, se sustrăgeau politicos de la ele, acceptau vitaminele, dar nu era nicio cale de înduplecare, așa că se întorceau spre saloane lor cu limbile ridicate și moralul la pământ.

 În sala de tratament, rezemat ștrengărește lângă calculatorul unde se afla asistenta șefă, se înălța un bărbat cu o voce nazală, mult prea slab, însă arătos, care părea stors de probleme ce nu-i aparțineau. El furniza o parte din energia spitalului și nu, nu era electrician, era preotul spitalului care își crease o mică capelă la al doilea etaj, unde, siliți sau nu, pacienții participau la slujbe și primeau chiar roluri bine definite în cadrul micului locaș, așa că, duminică de duminică îi vedeai închinați sau cântând în strană despre un Dumnezeu cu d mic, un dumnezeu cel puțin egal lor, un dumnezeu ce le crease greutăți, iar acum era dator să le absolve/ biruiască. 

 Acum structura spitalului îmi era mult mai clară, era construită după schițele arhitecturale ale vieții de apoi. Prima condiție era să ai o parte moartă în tine, așa te băga în seama infirmiera de la intrare, ea conducea purgatoriul, unul sever și burdușit de birocrație; dacă ți se confirma puțină moarte undeva prin tine, urma să treci mai departe la primul etaj care era mai degrabă o tindă de la intrarea raiului, îți lăsai încălțările, umbrela și haina înainte de a intra în împărăția cerurilor de la etajul 2, iar mai sus, în mansarda spitalului locuia însăși/ însuși Dumnezeu. 

 În mansardă sălășluia o nădușeală prin care Dumnezeu ne amintea de existența iadului. Aici se regăseau diferite încăperi utilizate în ergoterapia pacienților, o sală pseudo-sală fitness, un atelier de lucru manual. Tot la mansardă era biroul asistentei sociale (căci unde îi stă mai bine unui înger decât lângă Dumnezeu), o cameră pentru terapia de grup, iar în centrul tuturor, un mic luminiș format din fotolii acoperite de broderii colorate.

2. Moartea

  Într-un spital mic diletantismul nu doar că e acceptat, intră aproape în fișa postului: infirmiera mai scoate perfuzii, preotul schimbă siguranțe și asistentul social face pe ambulanțierul. 

              ─  Te așteaptă cineva pe matale? Cu cine stai? N-a putut să vină fata după tine?

  ─  De asta nu mai poate ea! Cred că așteaptă să vin în sicriu acasă.

  ─   Hai, taci, că cine a venit să-ți aducă pijamale?!

  ─  Era o vecină cu care mă am tare bine, că în nădejdea copiilor, cealaltă fată, e măritată în Caraș, băiatul e în Franța, că ce să faci aici, unde să muncești, să mergi cu ziua la oameni?

  ─   Nepoți nu ai?

  ─   Ba cum n-am, nu eu i-am îngrijit nenorocitei când mergea pe la alții, Dumnezeu să-l ierte pe ginere, că o bătea și bine îi făcea, să le pedepseacă Dumnezeu pe astea care nu-și știu casa!

  ─    Ei, taci, că și tu ești aspră de gură, la ce poartă stai?

 Am ajuns în fața unei ograde necosite. În fundul curții era o casă așa mică încât din depărtare reușeai să-i vezi doar acoperișul de draniță susținut parcă de buruieni și păpădii. De o parte și de alta, eu și A am luat de brațe bătrânica și am pornit pe poteca unde iarba era călcată. Pe treptele casei iese o femeie muncită ce purta un batic legat la repezeală. Nici nu apucăm să-i dăm bună ziua că bătrâna se smulge din brațele noastre și se tăvălește prin iarbă.

  ─      Vai, Doamne, unde ești, de ce nu mă iei acum, Doamne, că pe nimenea nu mai am!

  ─      Mămică, vezi că te bate Dumnezeu, cum să spui așa, cine te-a îngrijit până acum?

  ─      O faci de ochii lumii ca să-ți rămână casa pentru fii-tu, pe care l-am șters la cur și acum nu-mi mai aduce nici un braț de lemne!

  ─    Hai în casă, mămică, hai, că ți-a luat Dumnezeu mintea!

 S-a ridicat mai mult singură, apoi am continuat să mergem spre casă. 

Casele de la țară au structura perfectă pentru priveghiul mortului. În primul rând, casa de la țară e formată din două case: căsuța, perete în perete cu grajdul, unde își mai pune omul și un pat, un televizor, bibelouri peste ștergare, de o face numai bună de stat, și casa mare. În casa mare omul intră cel mai adesea cu picioarele înapoi. Te întâmpină un hol mic care dă spre trei camere: o bucătărie nou-nouță unde nu te lasă inima să gătești, un probabil dormitor care e mereu încuiat și poate e mai bine așa, iar la final,  față în față cu ușa, popesește sufrageria nemuririi sufletelor. Prin acele locuri sufrageria are termenul popular de „ceiacasă”, probabil o prescurtare de la mult prea lunga: „cealaltă casă”, dar despre asta o să vorbim în viitor în „Soborul cuvintelor care nu există”, o lucrare personală care n-o să existe niciodată. În holul micuț încape perfect o masă în partea dreaptă de unde iei lumânarea de la o rudă mai îndepărtată, pășești spre sufragerie, pui bani pe mort, îi zici văduvei: „parcă doarme”, o nepoată îndurerată iese din bucătăria nouă cu o tavă cu vișinată și suc ieftin, o alta vine cu o fructieră cu prăjituri de care ți-e greu să te atingi, dar cum nu se cuvine să refuzi, iei o prăjitură pe care o ții în mână până se topește tot zahărul din ea, aștepți să ieși din perimetrul ogradei, o arunci la gârlă și-ți ștergi zahărul de haina neagră de pe tine.

Femeia locuia în căsuță, casa mare fiind la comun cu fiica ei. Înăuntru, pe sobă, fierbea o găină, femeia s-a metamorfozat rapid în gospodină și a luat o lingură să spumeze fiertura.

  ─    Și mai zici că n-ai fată bună, uite cum te așteaptă cu mâncarea, păi crezi că pe mine mă așteaptă cineva așa?!

  ─     Da cine a cumpărat grâu și le-a făcut uruială găinilor? Dacă ești gospodar, ai, dacă nu, ba!

 După lecția de management într-ale gospodăriei, a venit și vecina cea prea iubită, i-a adus poale în brâu și s-au dat la bocit amândouă, întrecându-se care e mai părăsită de noroc în viață. Noi am ieșit afară, iar fiica pacientei ne-a condus la mașină. A. i-a explicat ce înseamnă ipohondria și a primit niște bulbi de crizanteme.

 Am mers înapoi spre spital pe un alt drum plin de serpentine, am vorbit despre poezii, despre bunicii noștri și despre nevoia oamenilor de suferință, ne-am amărât că nu am primit și noi o bucată de coptură, așa că am oprit la un magazin mixt de unde am luat două cornuri cu ciocolată și biscuiți vărsați. 

3. Purgatoriul

 N-am vrut niciodată să fiu Dumnezeu. Nu mi-am dorit să fiu Dumnezeu, dar am fost uneori, apoi m-am urât, m-am certat singură și m-am pedepsit, dacă aș fi  Dumnezeu aș da cu apocalipse la cea mai suavă întristare, dar aș închide ochii când lumea moare prea rușinată ca să văd cum mi s-a materializat omnipotența.

 La spital, razele soarelui intrau doar în saloanele pacienților ce urmau să fie externați. Era 9 și ceva și trebuia să înceapă vizita, pacienții se pregăteau căutându-și cele mai sănătoase expresii faciale. Cei patru psihiatrii, dintre care și managerul spitalului, trec din salon în salon examinându-i cu o meticulozitate care-mi făcea confortabil gândul că pot ajunge să înnebunesc.

  ─      Am înțeles că-ți trebuie și notă la final? Mă întreabă medicul.

  ─      Da, o să trebuiască să fiu notată la final.

  ─   Am auzit că ești fată serioasă, nu vreau să te văd că stai degeaba, mă gândeam să-ți faci propriul portofoliu, oamenii ăștia au nevoie de cineva cu care să vorbească, ai putea să-i iei pe rând, oferă-le intimitate și stai de vorbă cu ei, la final o să aruncăm un ochi peste ele.

Așa am început să fiu Dumnezeu, unul în care n-aș putea crede.

  ─     În ochii tăi văd bunătate! Îmi zice cu o blândețe exagerată maica S.

Cum puteam să-i spun că între umoarea apoasă și cea sticloasă nu s-au prelins nici măcar lacrimi, darămite răspunsuri sinaptice încărcate cu bunătate.

  ─     Vreți să veniți cu mine să discutăm între patru ochi?

Atunci m-a țintit cu privirea maica stareță încuviințând din cap, zicându-și probabil „mai mult rău nu-i poate face”.

Mergând din salon spre mansardă trecem pe lângă capelă, se rotește și își face o cruce ce amesteca praful de pe podea cu varul de pe tavan, apoi merge cu spatele până iese din perimetrul lăcașului ca să nu stea nici o secundă cu spatele la altar.

─ Dumnezeu să-i dea sănătate preotului că a făcut capela aici, te plictisești, mai mergi și te rogi la Măicuța Domnului, altfel îți trece vremea dacă îi spui tu Măicuței ofurile tale. Tu nu porți cruciuliță?

─ Nu, nu pot să port niciun fel de bijuterie, cu precădere lănțișoare, simt că mă lasă fără aer. Spuneți-mi, cum ați ajuns aici?

Maica Stareță a venit cu ea, nu fiindcă Dumnezeu nu mai avea cum să ajute, ci fiindcă Dumnezeu nu mai asculta nici una din acele maici. 

  ─ Mi-au citit și m-am simțit mai liniștită după, până m-a găsit maica P lângă fântână, noaptea. M-a întrebat ce fac și i-am zis că voiam să o adap pe Brezuța.

  ─ Cine e Brezuța?

  ─ E o vacă tare năzdrăvană, nu stă la muls decât la mine și la maica Stareță.

  ─ Și îi dădeați apă noaptea de obicei?

  ─ Da’ se vede că mânuțele dumitale n-au atins grebla, cine a pomenit să adapi vaca noaptea?! Ţi-ai găsit, altceva m-a pus să merg lângă fântână, necuratul!

─ V-a vorbit?

─ Eu știu?!, a fost ca o voce, dar pot să zic dacă ăla se numește vorbit?! Domnișoară, vedeți că sunt lucidă acum, dar dintr-o dată sunt tulbure la cap și mă mai găsești pe nu știu unde.

─ Mai știți ce v-a spus mai exact acea voce? Era o voce externă, ca și cum v-ar striga cineva?

─ Mi-a vorbit pe numele de fată, nu pe cel de maică (când te călugărești primești un alt nume), mi-a zis că muge Brezuța, parcă o și auzeam.

─ Deci vocile erau exterioare?

─ Doar nu-mi mugea în cap!

 Dintr-o dată, izbucnește din spatele meu o umbră neagră, venise maica stareță să ne controleze.

─ Nu poartă cruciuliță, zice că o sugrumă.

─ Dacă a ajuns să te sugrume semnul răstignirii Domnului nostru, Isus Hristos, m-am lămurit.

Au plecat amândouă fără să am vreun cuvânt de spus. Simțeam cu Dumnezeu o să mă curețe de păcate ca pe maica S, luându-ne suflarea. Pe ea avea s-o înece în fântână, botezând-o întru Domnul, pe mine să mă sugrume cu semnul crucii sale.

4. Raiul

 N-am vrut  niciodată să fiu Dumnezeu și nici el nu și-a dorit. M-a speriat mai mult ideea raiului decât orice tortură eternă pictată pe frescele catedralelor, dar cel mai mult mă năclăiește ideea unei judecăți de apoi. Nu cred că un dumnezeu ar avea ceva cu mine, o urmă de ură, o repulsie cât de mică. Cred că-i sunt indiferentă, dar își dă seama că n-aș putea fi el fiindcă după povestea următoare mi-a dispărut una din cele mai importante atribuții ale divinității: puterea de a judecata.

  ─ Să o iei cu tine să o învețe să recolteze!

  ─ Te-ai prostit, vrei să-ți leșine pe aici? Eu am zis că nu mă ocup, să se ocupe cu cine a vorbit. De ce să nu o trimitem la registratură?!

  ─ Domnul doctor a zis să-i arătăm pe aici, dă-i ei să ducă pastilele la rezervă.

  ─  Dacă-i dă ăla un brânci, o plătim de bună.

  ─ Hai că nu mai e ca aseară, oricum e cu maică-sa la rezervă.

 Rezerva era un salon destinat cazurilor grave sau agresive. Ușa era vopsită într-un alb nepretențios, era prevăzută cu un oblon nefuncțional ce se închidea cu un foraibăr, vopsit și el în alb. Înăuntru se afla un pat, pe el era așezată o mamă ce spunea rugăciuni în gând, însă ultimile silabe îi ieșeau din gură ca niște șoapte ce  păreau un blestem murmurat de broaște. Mai era un pat, acolo, zâmbind sau râzând, stătea D. Între ei o noptieră metalică, tot albă, pe care erau niște iaurturi și iconițe cu sfinții la care te rogi când i-ai epuizat pe cei cu cruce roșie. Camera avea un geam mic, făcut parcă din greșeală și ocrotit de gratii, era luminoasă nu fiindcă intrau pe acolo razele soarelui, ci pentru că era albă, un alb care te descurajează.

 D m-a ignorat aproape dureros pe parcursul zilelor mele la spital. Când mergeam să-i duc medicamentele mă întreba dacă nu ar putea să vină altcineva. Între timp nimenea nu scăpa de discuțiile cu mine, rând pe rând, de la depresie post-natală sau internați ca să intre la pensie pe caz de boală, veneau rând pe rând să vorbim, unii de mai multe ori. Am fost poate un trend în spital în acele săptămâni, unii veneau plictisiți, alții ca să se scape de o grijă, pe unii poate îi ajutam, dar pe cei mai mulți nu. 

 De 3 zile D. s-a mutat într-un salon comun, cu încă 4 pacienți. Mama lui a plecat acasă iar el a început să poarte pijamale mult prea largi. Dimineața vine ultimul în sala de tratament, nu-și aduce niciodată cana cu apă la el, se chinuie să înghită medicamentele, dar nu reușește, eu știu deja asta, tocmai de aceea îi pregătesc mereu un pahar cu apă pe care îl țin pe pervaz ca să nu-l poată vedea. Îl pun să-și deschidă gura, o deschide, apoi să-și ridice limba, o ridică, îi zăresc vascularizația care pulsează ritmat. Spune că se grăbește înapoi, dar nu vrea să plece. Îmi mai fac treabă prin salonul unde stă el, se apropie plecarea mea de la spital și nu am reușit să discut cu el încă. Intrând în salon unul din pacienți face gestul de aș da pălăria imaginară jos de pe cap când mă zărește.

 ─  Mergi să vorbești cu ea, are o inimă mare!

  ─  O inimă mare și goală! Voi chiar nu vedeți cum vă manipulează doar să-ți facă ea temele?! Eu nu vreau să fiu experimentul nimănui, nu mulțumesc!

 Același pacient își flutură mâna prin aer și mă privește de parcă am deține o sumă comunǎ de secrete. Plec zâmbind, dar îmi păstrez o oarecare tristețe în ochi care mă plesnește când îmi zăresc ochii în oglinda din sala de tratament. Mă privesc câteva clipe ca să fiu sigură că mai sunt acolo. Zăresc două linii fine în jurul ochiului drept. Am îmbătrânit?! Nu, doar zâmbesc prea mult și de prea multe ori fals. Îmi ridic bărbia și îmi mângâi claviculele cu mâna stângă, trag ușor de pielea dintre ele și îngân o angoasă pe care mi-e rușine să recunosc că o am.

  ─ Am auzit că pleci mâine, am putea să vorbim, totuși, dar dacă încerci să te joci cu mintea mea, o să te lovesc!

 Am încuviințat mut știind și sperând că minte. Ne-am dus tăcuți spre mansardă călcând pe fiecare treaptă ca să întârziem momentul în care o să trebuiască să ne vorbim, ne-am așezat la o distanța necesară ca să nu ne mai auzim respirațiile.

  ─  Ce ai făcut ca să ajungi aici?

  ─ Încetează! Ești exact ca ei, te crezi mai bună decât mine și te uiți la mine cu milă. 

  ─  Cine sunt ei?

 Ei eram cu toții. De la medicii din spital până la propria lui mamă. Ei erau asistenții, preotul, managerul, ei erau proprii colegi de salon. Ei era însăși judecata pe care o făceam fără să știm că o facem. Ei eram eu, o eu care nu o să fie niciodată Dumnezeu, nu fiindcă nu poate, ci pentru că nu-și dorește.

 Am plâns în ziua aia, nu cu lacrimi, doar că sinapsele îmi secretau o durere enormă. N-am crezut niciodată în suflet, dar pentru o secundă neuronii îmi difuzau amintiri prin stomac și mă simțeam îndrăgostită de ceea ce puteam să fiu dacă n-aș fi judecat niciodată până acum.

Autorul textului este anonim.
Roxana Morar are 24 ani și e din cluj-Napoca.
Editor text: Cristian Neagoe
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.