„Fie ce o fi, trăiesc clipa”. Ei bine, clipa am trăit-o. Și parcă la maxim, dar ce nu știam e că aveam să o plătesc în cele din urmă cu un preț mult mai mare decât mi-aș fi imaginat. Urma să mă coste relația cu părinții, prietenii duse de apa sâmbetei, dar cel mai trist e că aveam să mă pierd pe mine însămi la această ruletă rusească.

Bună. Mă numesc Andra și asta este povestea mea.

Vin dintr-o familie de creștini penticostali practicanți. Bunicul meu a fost pastor și îmi povestea că acum mulți ani, Adunarea se ținea la noi acasă, în cea mai mare cameră din casă sau chiar în curte. Până la 15 ani frecventam biserica, mă duceam la programul de duminică dimineață, uneori și la cel de seară. Miercurea mergeam chiar și singură când ai mei erau la serviciu. O dată sau de două ori pe săptămână aveam lecțiile de chitară împreună cu tinerii bisericii, unde învățam cântări pe care le aduceam duminica în fața Adunării în programul de „laudă și închinare”. 

Liniștea și pacea le luam acasă cu noi și eram înveliți de o armonie de invidiat. Nu existau certuri, vorbe urâte nu se aruncau și totul era învelit în zâmbete. Eram o familie fericită și deși ai mei erau destul de stricți cu mine, fiind cea mai mare dintre cei trei copii, nu le-am întors vorba, nu le-am ieșit din cuvânt. Niciodată. Îmi plăcea așa, în tot vedeam binele pe care ei încercau să mi-l facă când mă țineau cât mai departe de poftele și păcatele lumești.

Niciodată nu am avut un grup mare din care să fac parte, dar prietenii mei erau foarte importanți pentru mine. La 16 ani aveam patru cei mai buni prieteni: Andra, Denisa, Nico și Sebastian. Îmi plăcea mult să îmi petrec timpul liber alături de ei. Locul „nostru” era gara din apropierea casei mele. Pe rampa imensă de acolo stăteam la taclale sub clar de lună, admiram stelele și purtam conversațiile alea sincere și de suflet. Când ploua, ne adăposteam în cabinele de așteptare de pe peron, dar nu plecam acasă, chiar dacă pe mine mama mă certa din cauza asta. Păcat că s-a spart gașca. Acum aș vrea să dau timpul înapoi doar pentru a mai petrece o seară cu ei. 

Eleva eminentă, doar cu note de 10 – așa mă catalogau cei din jurul meu. Până în clasa a VIII-a, faptul că învățam bine mă făcea remarcată. Asta era „chestia mea”. Mă descurcam foarte bine la toate materiile, dar preferata mea era limba română. Deși orele de gramatică mă stresau la culme, cele de literatură erau plăcerea mea. Pe lângă aceasta, m-am regăsit în muzică. Deși în generală copiii erau răutăcioși și primeam critici că-s „afonă”, în primul an de liceu am descoperit chitara și faptul că vocea mea e chiar frumoasă. Descoperisem o nouă metodă de a mă exprima: prin acorduri și note. 

„tudor_24 a cerut să te urmărească”. I-am acceptat cererea pentru că aveam mulți prieteni virtuali în comun. După puțin timp m-am trezit cu un mesaj copilăresc – un „Bau bau..”. Ce-i drept, părea interesant din fotografii. Făcea sală, avea multe poze de acolo. Eram curioasă de ce-i poate capul, așa că i-am răspuns. Tot ce îmi mai amintesc este faptul că restul conversației nu a decurs deloc plăcut și i-am aflat vârsta: 24 de ani. Așadar, în iarna anului 2018 am avut primul contact cu Tudor, dar eram convinsă că nu voi mai avea de-a face cu el. 

Am continuat însă să îi răspund la mesaje când mai apărea prin DM-uri. Astfel am început să vorbim, relativ rar și fără să ne întâlnim vreodată. Până în primăvara anului următor, când am acceptat sa ies la o cafea cu el după școală, la ora 13.

Ne-am întâlnit la semaforul de peste drum de cafeneaua din apropierea liceului meu. Era îmbrăcat în blugi și geacă asortată, pe umăr purta o geantă de sală unde își ținea echipamentul. Avea antrenament după date-ul nostru. Deși nu avea probleme de vedere, purta ochelari doar „de fiță”, negri, pătrățoși – semănau cu ai mei, dar, spre deosebire de el, eu îi foloseam pentru a vedea mai bine. 

Îmi amintesc sfiala pe care o aveam și sentimentul ciudat de neliniște care mă încerca. Ne-am așezat la masa de pe partea stângă, de lângă bar. O cafea pentru mine și o apă minerală pentru el. Tudor nu bea cafea. Mi-a spus că „nu merge bine cu sala”. 

Prima discuție față în față îmi e neclară, eram mai mult focusată pe energia ce mi-o transmitea și pe gesturile lui. Deși localul era aproape gol, majoritatea fiind afară la terasă, mă simțeam atât de privită. Nu îmi place să fiu în centrul atenției, iar în momentul acela părea că toți ochii sunt ațintiți asupra mea și asta doar din cauza lui. 

Mă intriga faptul că dintre atâtea fete m-a ales fix pe mine. Acest lucru mă făcea să mă simt mai presus de altele. Dar pe lângă asta, mă încerca un feeling diametral opus. Mi-a povestit despre importanța mersului la sala de fitness și că o frecventa de mulți ani, ba chiar mă invitase să merg cu el la Helyos – locul unde făcea el sport. Avea un corp bine lucrat, plin de mușchi, după care și-ar întoarce mulți capul. Eu eram slăbuță și filiformă. Pe cât de încrezătoare mă știam, pe atât de nesigură pe mine mă simțeam în preajma lui. Și atunci de ce mai era atras de mine? Mi-a spus că îi plăcea faptul că eram micuță și îl captivau zâmbetul și privirea mea.

Mă grăbeam să prind autobuzul de trei și jumătate, din spatele spitalului vechi, puțin mai departe de cafenea. Locuiesc în Valea Lungă, iar naveta până la Blaj o fac și acum cu mijloacele de transport în comun. Urma să mă întâlnesc în stație cu prietena mea cea mai bună și eram tare entuziasmată să-i povestesc tot despre Tudor.

Spre surprinderea mea s-a oferit să mă conducă. M-am trezit cu el ținându-mă de mână pe stradă. Copila de mine a fost impresionată de gest – „E mândru cu mine și nu îi e rușine”, mi-a trecut prin gând. Probabil că a vrut să ne observe toată lumea, să mă vadă toți cei din stație de mână cu el.

Câteva săptămâni mai târziu – am devenit iubita lui oficială. Prima dată în viața mea m-am simțit apreciată și importantă. Cineva abia aștepta să mă vadă și număra orele până să mă revadă. Când vorbeam cu el, uitam de toate problemele mele. Mă calma când eram stresată, iar când eram nervoasă mă liniștea cu doar câteva cuvinte. Aveam genul acela de conversații „de la trei dimineața”, sincere și deschise, fără să fie nevoie să înfrumusețez adevărul. Nu îmi era teamă să spun ce gândesc și ce cred. 

Mă feream însă de subiectul „Dumnezeu”. Despre credință nu i-am vorbit la început. „Ai mei sunt pocăiți” – atât l-am lăsat să știe. Mă simțeam vinovată față de Domnul, pe care Îl ascundeam ca și când ar fi ceva nesemnificativ. Nu voiam să îl sperii. Să nu creadă că-s vreo „încuiată d-aia”, așa cum spuneau alții. Părerea lor nu conta, însă a lui da. Nu îl vedeam credincios. Nici măcar nu credeam că merge la biserica lor, la ortodocși. El nu era cu lucrurile astea, însă eu încercam să am o viață cât mai pe placul Domnului. Tudor fuma, ieșea cu prietenii lui la petreceri, era plăcut de toată lumea și era extrem de dezinvolt. Eu nu aveam „vicii”, făceam parte dintr-un cerc restrâns de prieteni, nu îmi plăcea să fiu în centrul atenției și eram introvertită. Asta mă atrăgea la el, era opusul meu total.

Am încercat să ascund de ai mei toată faza cu relația. Căutam momentul oportun pentru a le da vestea, dar care părea să nu mai apară. Îmi era teamă să le spun despre noi pentru că eram sigură că nu ar fi de acord. Mă îngrozea gândul că intrarea lui în familia noastră ar putea fi ca un uragan ce ar perturba liniștea și armonia. Tudor nu era ca noi. În plus, era primul băiat cu care le făceam cunoștință și, mai mult de atât, era opusul a ceea ce ei îmi spuneau că eu am nevoie lângă mine: un băiat din Adunare, serios și cu care să fiu împreună până la căsătorie, de-o vârstă cu mine, de familie bună, care să își vadă de școală. După două luni, cu mult curaj, dar de trei ori mai multă frică, le-am spus despre Tudor.

Părinții nu l-au plăcut. Simțeau că nu e ceea ce eu am nevoie și că idealurile lui în viață nu bat cu ale mele. Eu aveam planuri mari și aspirații pe măsură, pe când el terminase școala și nu avea un serviciu stabil. Chiar dacă nu era tocmai pe gustul lor, de dragul meu și sperând că o să-mi dau seama singură de greșeală, nu au comentat despre noi. Ne-au permis să ne vedem, însă cu anumite limite. Nu mergeam la el acasă, nici el nu venea la noi. Ieșeam însă pe afară, ne plimbam și era ok, îmi convenea, căci era vară și nimic nu se compară cu apusurile de iulie. Totuși, la 10 seara trebuia să fiu acasă. 

Am continuat astfel până de ziua mea. 1 noiembrie 2019 era o zi însorită și numai bună de ieșit. Am ajuns acasă de la școală la ora 14 și, fără să știu, Tudor deja își făcuse planuri pentru aniversarea mea de 16 ani. M-a sunat să îmi spună să mă pregătesc pentru că la 18 urma să vină după mine Piri, unul dintre amicii săi, cu mașina. Avea o surpriză pentru mine. Voiam să ies cu el, eram tare entuziasmată și curioasă de ceea ce avea pregătit pentru mine. Totuși, ceva nu se simțea bine. Cum aveam de gând să le spun alor mei că urmează să ies în oraș cu băiatul pe care ei nu îl vor prin preajma mea și că nu o să petrecem și aniversarea asta în familie? Mai ales că aveam doar trei ore la dispoziție.

Orele treceau pe nesimțite și parcă voiam să opresc timpul în loc sau pur și simplu să-l sun pe Tudor și să îi spun că pică planul său. Simțeam că nu e bine ceea ce fac, nu voiam să îi părăsesc pe ai mei fix de ziua mea, dar nici să-l las pe iubitul meu de izbeliște.

Totuși am ales să fac pe placul lui, să ies. Le-am spus alor mei despre ceea ce urmează să fac. Ei au comandat un tort și voiau să îmi facă o surpriză, pe care am stricat-o. Pentru prima dată în viața mea, mi-am impus cuvântul. Tata încerca să mă convingă să rămân acasă, însă eu o țineam pe-a mea. Voiam să ies cu Tudor. În casă a izbucnit o ceartă, iar eu nu mă mai recunoșteam. Eram un vulcan de furie și nu înțelegeam de ce reacționez așa. Aș fi putut foarte bine să îmi pun familia pe primul plan și să las ieșirea cu Tudor pe seara următoare. Îi comentam înapoi tatălui meu, pe un ton ridicat. Vedeam cât de tare am reușit să-l enervez, dar nu mă opream. Țineam partea iubitului meu. Îi luam apărarea când tata îmi spunea adevăruri nu tocmai roz despre el. 

În seara aceea am luat prima palmă de la tata. Nu a durut fizic atât de tare pe cât a durut emoțional. Am izbucnit în plâns. Vedeam în privirea lui că îi pare rău, dar nu mai putea schimba nimic. Nu am mai aflat care era surpriza pe care Tudor mi-o pregătise.

După seara aceea ai mei ne-au interzis să ne mai vedem. Am început să văd în propriii mei părinți un dușman, deși știam că nu e bine să simți ură.

 („Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș; și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el” 1 Ioan 3:15). 

După aniversarea mea de 16 ani nu am putut să vorbesc nici cu tata, dar nici cu mama. Mă autoizolasem timp de câteva zile. În camera mea, cu muzica în căști, eram doar eu și gândurile mele. Voiam să dau timpul înapoi, să fie totul ca înainte. Să revenim la zilele în care în casa noastră se auzeau râsete, nu țipete. Chiar îl iubeam atât de tare pe Tudor încât să mă îndepărtez așa de ai mei? Nu știam ce-i dragostea, cum e să faci gesturi din iubire, dar ceva parcă mă întărâta să continui războiul. Probabil că era „cel rău” despre care învățasem la Adunare că apare în cele mai mărunte forme și te împinge să faci lucruri pe care o să le regreți mai târziu. 

Au urmat câteva luni ciudate, mă simțeam atât de departe de ai mei, deși ne aflam sub același acoperiș. Nu ne vorbeam și când aveam tentativa de a o face, iscam certuri. Mă simțeam neînțeleasă. Eram tristă. Deznădăjduită. Mă rugam și îi ceream Lui o scăpare. Nu știam de ce Dumnezeul în care m-am încrezut și mi-a dat răspuns rugăciunilor, nu face o minune. De ce nu-mi dădea ce-i ceream? 

(„Cereți și nu căpătați pentru că cereți rău”- Iacov 4:3) 

Timp îndelungat simțeam respingere față de părinții mei. În continuare nu le vorbeam, nu mâncam cu ei la masă și evitam orice contact cu ei. Nu știam ce mă așteaptă, dar aveam un sprijin în tot acest război – baba, mătușa mamei care îmi era ca o bunică, care a crescut-o ca pe fiica ei, pentru că nu a putut avea copii.

Stăteam prin curte cu ea și cu moșu. Venea la mine în cameră. 

– Ce vrei să îți pregătească baba să mănânci? 

– Nimic. Nu vreau nimic, îi răspundeam eu hotărâtă.

Nu insista să mănânc dacă vedea că nu pot face asta, ci venea la mine, mă îmbrățișa și mă pupa pe frunte. Îmi spunea „iubita lu’ baba” și „Andruța mea”. Mă alinta ca pe un copil mic și o lăsam, pentru că aveam nevoie.

În primăvara anului următor, văzând că nu o scot la capăt cu mine, părinții mei au cedat și au încercat să accepte ideea de relație a mea cu acest băiat. Prima portiță de intrare pentru el în casa noastră a fost propunerea mea de a face clătite. Voiam să închei situația asta complicată cu ai mei. Am venit împreună cu Tudor de la școală, mă așteptase în stație și am venit amândoi cu autobuzul.

Am ajuns acasă și tata a plecat din casă. Nu a salutat și nu voia să fie în preajma lui. La ora 19, mama s-a întors de la muncă. Clătitele erau calde și așteptau să fie mâncate. La masă cu Tudor, am avut prima conversație ca lumea cu mama după toate lunile de ignorare. 

Când a început să se însereze și mai tare, l-am condus pe Tudor la gară. Trebuia să plece acasă, se apropia ora 22. În sfârșit simțeam că nu mai bat pasul pe loc și că fac progrese. De atunci a început să vină la noi în vizită, îi ajuta pe tata și pe moșu la treburi prin curte, mâncam toți împreună la masă, în sfârșit totul căpăta o altă formă. Începeam să repar relația cu ai mei.

***

Simțeam că nu-s îndeajuns de bună din punct de vedere fizic pentru el. Se năpustea mereu asupra mea cu comentarii când mâncam ceva dulce sau când îmi luam mâncare fast-food. Insista constant să mă apuc de sală, să ies la alergat, să fac sport. Nu eram supraponderală – la cele nici 60 de kilograme ale mele eram mai mult decât ok. Poate că aveam burtică. Și ce? Mie îmi plăcea, lui nu. El m-a ales, dar tot el era nemulțumit de mine.

Dar am vrut iar să îi fac pe plac. Așa că m-am apucat de sală pentru el. Constant mă comparam pe mine însămi cu alte tipe de la sală, cu modelele de pe internet care-i atrăgeau privirile și mă întrebam „de ce nu-s așa ca ele?”.

N-aveam curaj să îi spun că puteam să îi ofer mai mult decât atât. Emoții și trăiri. Bunătate. Iubire inocentă și simplă. Afecțiune. Însemn mai mult decât un ambalaj, dar el pur și simplu nu era capabil să înțeleagă asta. 

Deși lucrurile cu părinții mei începeau să fie tot mai bune și zidurile dintre noi se micșorau, relația mea cu Tudor se deteriora pe zi ce trecea.

„E numai vina ta!”, „Când ți-am zis eu așa ceva?!”, „Vrei să ne despărțim?!”, „Nu îmi place deloc de prietena aia a ta.”,  „De ce pui story fără să îmi dai tag? Nu vrei să vadă x, lasă că știu eu!”,  „De ce ți-ai schimbat fotografia de profil?”, „Pui mai multe poze cu machiajele și unghiile tale decât cu noi..”. „Nu pot să am încredere în tine”,  „Promite-mi, ca să te cred.”, „Nu mergi acolo!”. 

În timpul relației s-a despărțit de mine de atâtea ori încât am pierdut numărul. După câteva ore se întorcea la mine și eu mă prefăceam că e totul ok și că „a trecut”. Însă în timp, așa cum am spus, mă detașam puțin câte puțin. Timpul trecea și eu începeam să mă îndoiesc de ceva. Ce nu puteam eu să înțeleg era – unde dispăruse cel de care mă îndrăgostisem? Unde era acel tip care era mereu grijuliu și atent cu mine? Cel care nu se îndura să îmi vorbească urât sau să mă supere?

Crizele lui de gelozie deveniseră o obișnuință pentru mine, atât erau de dese, iar social media avea o mare parte din vină. Făceam „zile” (schimburi de mesaje zilnice) pe Snapchat cu destul de multe persoane. Ca să nu mai existe motiv de dispute a fost necesar să îi șterg pe toți prietenii și colegii băieți. Pe Instagram și Facebook aveam fotografie de profil cu el „ca să vadă toată lumea”, iar dacă o schimbam și puneam una cu mine singură mă aștepta o discuție despre cum „eu vorbesc cu altul pentru că mi-am pus poză singură”. Am renunțat la rețelele de socializare pentru o bună perioadă de timp.

Voiam să mă tund. Mereu am vrut să fac o schimbare majoră la mine. Voiam să văd cum îmi stă cu părul scurt. „Da ce?! Eu stau cu un băiat cumva?” a fost replica lui, care mi-a desființat dorința. Făceam după placul lui, pentru simplul fapt că eram sătulă de certurile lui. 

A reușit să mă îndepărteze de multe persoane, mă făcea să cred că nimeni nu îmi era cu adevărat prieten și că nimeni nu îmi vrea binele așa ca el. „Să n-ai încredere în nimeni”, „Nu ai prieteni, doar cunoștințe”. M-am răcit de lume. Eram mai închisă și mă purtam diferit. Credeam că toată lumea îmi vrea răul și nu mai vedeam în toate o oportunitate de a-mi crea amintiri. Vedeam pericol la tot pasul și nu mă mai bucuram de nimic. 

A încercat să mă îndepărteze și de părinții mei. Dacă ieșeam cu ei în oraș sau făceam mici excursii, urma o ceartă și vreo două zile nu mai vorbea cu mine. O dată, am plecat la Păltiniș cu părinții și frații. Era prima dată când mergeam acolo. Mi-a trimis două mesaje: „Ai ales un pic de zăpadă în locul meu”, „Aveam vreme să mergem și acolo împreună, puteai sta acasă.” L-am anunțat că intru într-o zonă fără semnal, iar el a făcut o scenă și până în următoarea zi nu am mai auzit nimic de el. 

Ajunsesem în punctul în care simțeam o reținere când venea vorba să-mi exprim sentimentele și îmi era teamă să spun ceea ce gândesc, ca nu cumva să îl enervez. Credea că mereu are dreptate. În realitate, preferam să las eu după el, să îmi calc pe orgoliu „ca să fie bine”. Și nu doar că îmi lăsam ego-ul deoparte, dar cumva reușea să mă facă și să simt că eu greșesc constant, că nu fac lucrurile cum trebuie și că „mai am de schimbat la mine”. El spunea, eu aprobam.  

M-a făcut să cred că dacă el o să mă părăsească n-o să mai fie nimeni așa ca el în viața mea. Că n-o să mă mai iubească nimeni așa. Prima oară nu l-am crezut când mi-a zis asta, dar am început să mă tem de lucrul acesta. Între iubitul meu și mine s-a creat acea legătură – eu fără el nu însemnam nimic.

N-am mai mers la Adunare. Mă simțeam o străină prin preajma fraților și surorilor de credință. Am rămas doar eu cu rugăciunile mele, în camera mea. L-am purtat pe Tudor în fiecare dintre ele. Îmi doream o schimbare în bine din partea lui. „Doamne, dă-i înțelepciune să se trezească la realitate, lucrează la inima lui, iar mie dă-mi răbdare să-i pot îndura.”

În februarie 2021, baba s-a îmbolnăvit. Avea probleme cu tensiunea, își administra insulină de câțiva ani buni și avea multe alte afecțiuni. De multe ori nu ne arăta cât de rău se simte ca să nu ne facem griji. De data aceasta însă, era altfel. Nu se mai putea ridica din pat, abia mai vorbea și nu putea să mănânce. Putea mânca doar fructe blenduite, făcute piure, și ceai. Nu am dus-o la spital. Se temea că or să o neglijeze din cauza crizei pandemice. „Dacă e să mor, mai bine mor lângă voi”, asta ne spunea. 

În perioada aceea mama era plecată în Austria. Ajungea doar în câteva zile acasă. Eram speriată. Am rămas eu să am grijă de baba. Nu știam ce să mă fac. În starea critică în care era ea încerca să îmi ridice moralul – „mai știi când îmi ziceai pe la patru anișori că tu crești și ai grijă de baba când e bătrână?” și râdea, privindu-mă cu atâta drag, deși era sleită de puteri. Am început să mă rog puternic. O vedeam cum viața îi părăsea trupul pe zi ce trecea. Voiam să se facă bine. Ce aveam eu să mă fac fără ea?

Am reușit să dorm, după seri la rând nedormite. Fratele meu m-a trezit, însă. Era ora șapte dimineața. „Trezește-te. Lu’ baba îi e rău”. Am mers la ea într-un suflet. Cu o zi în urmă părea că face progrese și că începea să funcționeze tratamentul. Dar în acea dimineață starea ei era mult mai gravă. Când am văzut-o, am simțit că se prăbușește lumea pe mine. 

Am sunat la salvare.

Sora mea, Maya, care era pe clasa a II-a, a intrat la baba să o pupe înainte de a pleca la școală. Baba s-a ridicat pe marginea patului, am ajutat-o eu. În clipa aceea parcă Dumnezeu i-a suflat încă puțină viață și mi-am dat seama că vrea să își ia rămas-bun de la noi. 

– Te iubesc!, i-a spus Maya, sărutându-i obrazul.

– Și baba te iubește, Măiuța mea, îi răspunde, îmbrățișând-o strâns.

După ce am rămas doar eu alături, m-am așezat lângă ea. O țineam de mână. 

 – Să ai grijă de tine, Andruța. Baba nu se mai întoarce. Ai grijă și de frații tăi, de moșu…

Am oprit-o înainte să termine. Refuzam să accept realitatea. Știam că era ultima dată când o voi auzi, dar în adâncul sufletului meu speram la o minune. Încercam să o întăresc, „ai să te întorci la noi, te faci bine!”. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o. 

Echipajul de salvare a sosit. A fost urcată pe targă și a fost dusă la mașină. I-am surprins o ultimă privire. Se uita direct la mine. Vedeam spaima din ochii ei, nimeni nu a fost lăsat să meargă alături de ea. Era îngrozită. A fost ultima dată când am văzut-o în viață.

Martie e prăpastia ce n-am s-o uit niciodată. Mi-a luat-o pe baba de lângă mine. 

Dar Tudor nu a venit la înmormântare.Nu mi-a fost alături în momentele acelea, pentru că resentimentele lui față de părinții mei erau mai mari decât iubirea pentru mine. Eram singură în fața gropii, unde a coborât o parte din sufletul meu, iar el a putut sta liniștit acasă. Nu voia să dea ochii cu ai mei.

Am ajuns acasă și i-am scris. Nu m-am putut abține și i-am povestit și lui lucruri legate de baba, despre cât de dor îmi era deja de ea și cât de greu îmi va fi. Mi-a spus: „Dacă o tot pomenești nu o aduci înapoi. Viii cu viii și morții cu morții.” 

A fost picătura care a umplut paharul. Nu mai era Tudor de care m-am îndrăgostit. El n-ar fi putut spune așa ceva. El ar fi fost alături de mine. În acel moment am vrut să pun punct relației mele cu el. Dar n-am făcut-o. Totuși s-a creat o ruptură ce nu mai putea fi reparată.

După o luptă pe care am dus-o cu toți cei din jurul meu, aveam în față un Tudor pentru care simțeam că nu a meritat povara. Un Tudor care îmi lăsa un gust amar. Gust familiar. Îl mai simțisem o dată înainte. Îl încercasem după acea primă conversație. 

Eu mă deschid, tu mă închizi

Eu vreau să fug, tu iar mă prinzi

Eu vreau să strig, tu-mi spui să tac

De ce o fac?

Eu mă arunc, ca un copil

Eu te ascult, cuminte, umil

De ce o fac?

De ce nu plec, de ce mă complac?

Ți-am dat puterea asupra mea

Eu sunt puternică, dar nu așa

Dar nu acum, când tre’ s-o spun

Cum să ți-o spun?

(Nu știi tu să fii bărbat, Irina Rimes)

După o lună de la moartea babei, m-am despărțit de Tudor.

La scurt timp după am cunoscut un alt băiat, care nu era decât o variantă blondă și puțin mai înaltă a lui Tudor. Aceleași caracteristici, același parfum toxic, doar că alt corp. Deseori aveam déjà-vu-uri. Ce nu vedeam însă e că acelea erau semnale de alarmă pe care trebuia să le sesizez. Și uite așa mă aflam iar în poziția celei încuiate într-o cutiuță a toxicității, doar că de data aceasta am găsit la timpul potrivit portița de evadare.

Nu reușeam să înțeleg de ce continuam să trec prin aceleași experiențe și de ce la mine veneau exact același tip de oameni. Până când am realizat că eu sunt toată vina, nu restul. La mine era „baiul”.

„În momentul în care ajungi la limita sătulului cu pattern-ul ce-l ai, oprește-te și uită-te la tine în spate. Nu ei sunt cei care vin înspre tine. TU îi alegi și TU îi atragi. Totul este procesul aceluiași pattern din interiorul tău. Te apropii de același om, în corpuri diferite.” – aceasta este explicația profesoarei mele în cadrul unei discuții începute pe baza întrebării „De ce îi atrag doar pe băieții de genul x, y?”

Am încetat să mai caut iubirea în locuri nepotrivite și am început să mă axez pe autoșlefuirea mea, dar și pe refacerea conexiunii cu cei din jurul meu. Astfel, părinții mei au redevenit aliații mei, cei la care apelez când dau de greu și cei față de care se îndreaptă toată dragostea mea, așa cum o știu eu exprima mai bine.

Preț de câteva luni în viața mea au tot intrat oameni. Am legat prietenii noi și am aflat cine e într-adevăr alături de mine. Printre acești noi prieteni se numără și Dani – un tip ușor tăcut care emană un parfum misterios, totodată simpatic foc; are acel ceva. Nu căutam niciunul o relație, așa că am rămas în stadiul de prieteni o vreme, deși toți mă „avertizau” că mă place.

Mă temeam ca nu cumva să fiu rănită din nou, așa că am rămas amici. Am reușit să-l cunosc  mai bine și experimentam ceva nou. Pentru prima dată simțeam siguranță și o inocență în sentimente nemaiîntâlnită.

I-am acordat o șansă. În prezent suntem împreună. Dani are grijă de mine și îmi demonstrează că merit să fiu iubită așa cum sunt. Recuperarea după o relație toxică e tare grea, însă. Timp de doi ani am acumulat multe complexe și trust issues. Dar de data asta sunt cu un tip care nu încearcă să mă schimbe și care îmi oferă siguranță. E totul nou pentru mine, procesul necesită multă răbdare, dar persoana de lângă mine e exact ceea ce aveam nevoie. Nu reprezintă încă o bătălie pe care eu trebuie să o duc, ci el e safe space-ul meu.

Andra Dobdă are 18 ani și studiază la Colegiul Național “Inochentie Micu Clain” din Blaj.
Sabrina-Ioana Dâscă are 18 ani și este elevă la Colegiul Național de Artă „George Apostu” din Bacău.
Editor text: Elena Zah
Editori ilustrații: Emilian Mocanu, Octavia Bortișcă.

Acest proiect face parte din cadrul proiectului „Ateliere, Gen”, organizat de asociația Forum Apulum, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite.