Electric Castle: dureri de picioare, nesomn și FOMO

A fost Electric Castle și, dincolo de durerile de picioare, praful din adidași și lipsa acută de somn, mi-a oferit ocazia să-mi fac niște amintiri pe care o să le port cu mine mult timp.

Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la festivalul ăsta este că nu încearcă să fie un singur lucru și te lasă să-l experimentezi așa cum vrei. Ai rock, punk, electro, pop, hip-hop, folk reinterpretat, artiști mari și nume pe care nu le-ai auzit niciodată, iar concertele se suprapun constant. Pentru fiecare, experiența e diferă în funcție de alegerile pe care le face și de multe ori ajungi să sari de la o scenă la alta doar ca să ajungi la toți artiștii pe care vrei să-i asculți.

I see you, Electric Castle. You’re playing with FOMO and that’s nasty! 😝 

Am plecat cu o listă întreagă de artiști pe care voiam neapărat să-i văd. N-am bifat tot, din păcate, dar am descoperit artiști noi și, sincer, nu pot spune că am plecat dezamăgit.

Campingul a fost surprinzător de fain deși mereu se strica ceva, n-a intrat apa în corturi anul ăsta dar s-a înfundat canalizarea din sat iar podelele de la dușuri au fost incredibil de jegoase în ultimele două zile. Dacă mă întrebi acum, aș fi putut să dau skip complet DJ set-ului din ziua 0, dar nici nu cred că despre asta a fost vorba. Am stat la povești, am râs și a fost exact senzația aia de tabără în care muzica nu e neapărat pe gustul tău, dar oamenii sunt. Și parcă e ceva foarte frumos în a lega conversații cu niște necunoscuți doar pentru că aveți un lucru în comun: none of you like what the DJ is playing and you can collectively bitch about it.

Ziua 1 – Hangarul m-a câștigat

Pentru mine, prima zi a avut cele mai mari highlight-uri în Hangar.

E-an-na m-au făcut efectiv să-mi pierd mințile. Combinația lor de metal și rock cu folclor românesc, mitologie și misticism vernacular funcționează incredibil live, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost relația pe care au construit-o cu publicul. De la primele acorduri, Hangarul a devenit un organism viu. Moshpit-urile se formau aproape instinctiv, momentul de crowd surfing al lui Andrei Oltean nu avea cum să lipsească, iar fiecare îndemn venit de pe scenă primea un răspuns imediat. A fost una dintre puținele dăți în care am simțit că energia circulă în ambele sensuri: trupa alimenta publicul, iar publicul întorcea aceeași intensitate înapoi.

Trupa explorează o lume alternativă, E-an-na, un tărâm imaginat ca refugiu dintr-o realitate dominată de valori materiale și compromisuri, unde „respirația este încă verde”, păsările încă mai cântă, iar râurile nu și-au pierdut culoarea. Live, însă, conceptul acesta nu rămâne doar o poveste frumoasă de branding. Întreg concertul s-a simțit ca o incantație colectivă, un ritual prin care publicul era invitat să-și imagineze pentru o oră că lumea aceea chiar există. Trupa a transformat Hangarul într-o poartă către tărâmul lor.

Apoi au urcat pe scenă HVNDS, una dintre trupele care în ultimii ani au reușit să ducă metalul românesc către un public din ce în ce mai larg, fără să-și dilueze identitatea. Muzica lor rămâne un amestec reușit de agresivitate și vulnerabilitate, iar piese precum Suflet, Vin Viu Plec Mort sau DOR demonstrează că scena alternativă și mainstream-ul nu sunt neapărat două lumi incompatibile.

Tocmai în contextul ăsta prestanța lor pe scenă m-a surprins, dar nu în sensul bun. I-am mai văzut live și unul dintre lucrurile care m-au făcut să-i urmăresc a fost energia pe care o aveau pe scenă și felul în care construiau o conexiune cu publicul. La Electric Castle, de data asta însă, am simțit exact lipsa acestei chimii. Deși oamenii din fața scenei erau pregătiți să răspundă cu aceeași intensitate, spectacolul mi s-a părut mai degrabă rece, ca și cum trupa și publicul existau în două spații paralele. Poate mi s-a părut asta și pentru că aveam prestanța celor de la E-an-na foarte proaspătă în minte.

Momentul care m-a scos complet din concert a venit între piese, când Iustin a revenit asupra nemulțumirilor legate de Eurovision și a ales să le menționeze pe Andreea Bălan și pe Alexandra Căpitănescu într-un mod ironic. Critica sistemului de jurizare este una legitimă, însă direcționarea frustrării asupra uneia dintre cele șase persoane din juriu, și una dintre doar cele două femei prezente acolo, mi s-a părut gratuită și deplasată. Nu pentru că Andreea Bălan ar fi deasupra criticii, ci pentru că discursul părea să caute un vinovat individual pentru o decizie colectivă.

A fost unul dintre puținele momente din festival în care am simțit că ceea ce se întâmpla între piese a cântărit mai greu decât muzica în sine și ajungem iar la o polemică veche: separăm arta de artist? Eu zic că nu pentru că pur și simplu validăm misoginie și alte forme de discriminare ignorând lucruri care pot fi interpretate ca niște „scăpări” doar pentru că un artist creeaza chestii mișto.

Din fericire, universul a ținut să-mi repare starea imediat după.

După dezamăgirea lăsată de HVNDS, au urcat pe scenă Balu Brigada și parcă cineva a apăsat butonul de reset. Trupa neozeelandeză de indie rock și alt-pop nu a venit cu artificii spectaculoase sau un show construit în jurul unor momente grandioase. În schimb, a făcut ceea ce uneori funcționează cel mai bine la un festival: a lăsat muzica și energia să vorbească.

Frații Henry și Pierre Beasley au o chimie care se simte natural pe scenă, iar asta s-a transmis imediat și publicului. Piesele lor alternează între refrene catchy și momente mai melancolice, fără să piardă ritmul, iar concertul s-a transformat rapid într-o petrecere colectivă. Era genul de show în care, chiar dacă nu știai toate versurile, te trezeai cântând refrenele după două-trei piese.

Poate că Balu Brigada nu era unul dintre numele mari ale ediției, dar tocmai asta a făcut concertul atât de plăcut. A fost una dintre acele descoperiri pe care le faci întâmplător la un festival și care îți amintesc că uneori cele mai memorabile momente nu sunt neapărat cele de pe afișul principal.

Iar apoi, după o pauză de gin tonic, m-am întors la Kneecap unde trupa a fost întâmpinată cu scandări pro Palestina.

Trio-ul din Belfast a devenit în ultimii ani unul dintre cele mai discutate proiecte de hip-hop din Europa nu doar pentru muzica lor, ci și pentru felul în care folosesc scena ca spațiu de afirmare culturală și politică. Versurile lor alternează între engleză și irlandeză, iar piesele sunt pline de referințe la cultura tinerilor din Belfast, drepturile lingvistice ale comunității irlandeze și tensiunile politice care continuă să modeleze Irlanda de Nord. Chiar ei au spus pe scenă că empatizeză cu situația Palestinei și condamnă genocidul și toate atrocitățile care distrug Palestina.

Pe hârtie, toate astea ar putea suna ca un discurs greu de digerat într-un context de festival. În realitate, Kneecap reușesc performanța rară de a transforma mesajul politic într-un spectacol extrem de accesibil. Au umor, au autoironie, au o energie aproape imposibil de controlat și înțeleg perfect cum să țină publicul conectat de la început până la sfârșit.

Într-o perioadă în care mulți artiști evită subiectele incomode de teamă să nu-și supere publicul, Kneecap par să facă exact opusul. Își asumă pozițiile, vorbesc deschis despre ceea ce îi preocupă și refuză să se separe de contextul social și politic din care provin. Tocmai de aceea concertul lor nu s-a simțit doar ca o succesiune de piese, ci ca o demonstrație a faptului că muzica poate fi simultan distractivă, haotică și profund politică.

Ziua 2 – emoții pe Main Stage

Îmi pare sincer rău că n-am reușit să ajung la Tania Turtureanu, dar ziua asta mi-a oferit suficiente motive să plec fericit.

Irina Rimes este unul dintre artiștii care reușesc să transforme o scenă uriașă într-un spațiu intim. Are o naturalețe care te face să uiți că ești înconjurat de zeci de mii de oameni și îți dă impresia că fiecare piesă este spusă, nu doar cântată.

Pentru mine, muzica Irinei Rimes a fost mereu o formă de terapie. Este dorul pe care îl simți când pleci de acasă, dezamăgirea pe care o lași să doară înainte să înveți să mergi mai departe și speranța că, în cele din urmă, lucrurile se vor așeza. Tocmai de aceea, Există, cea mai recentă piesă a ei, m-a lovit atât de tare. Vorbește despre speranță fără să ignore greutatea drumului până acolo.

Există însă și o dimensiune aparte a muzicii ei, cea care mă face să revin mereu la albume precum Cosmos. Piese precum Ielele, Dor călător sau Să joace fetele împrumută din imaginarul și mitologia românească fără să cadă în folclorul decorativ. E un misticism discret, construit din simboluri, dor și natură, care coexistă firesc cu un sound pop contemporan.

Concertul de la Electric Castle mi-a amintit încă o dată de ce mă întorc atât de des la muzica ei: nu pentru că oferă răspunsuri, ci pentru că reușește să dea un nume unor emoții pe care, de multe ori, nici nu știam că le port cu mine.

Teddy Swims a demonstrat de ce este unul dintre artiștii care au explodat în ultimii ani. Vocea lui live este impecabilă și trece cu ușurință prin soul, R&B și pop, fără să piardă din intensitate sau emoție. Este unul dintre acei artiști care nu au nevoie de artificii scenice ca să țină atenția publicului.

Cu toate acestea, pentru mine nu a fost concertul care m-a dat pe spate. Poate și pentru că stilul lui muzical nu rezonează atât de puternic cu mine, poate și pentru că îl așteptam deja pe următorul artist din program. Dar asta nu înseamnă că momentul nu și-a găsit locul în line-up. Din contră, după energia concertelor din prima zi și înaintea haosului pe care aveau să-l aducă Twenty One Pilots, Teddy Swims a fost exact pauza de respiro de care Main Stage-ul avea nevoie. Un concert cald, sincer și elegant, care a echilibrat foarte bine ritmul serii.

Și apoi au venit Twenty One Pilots.

Aș fi făcut moarte de om dacă îi ratam.

În 2022 n-am ajuns la concertul lor și de atunci parcă mă urmărea regretul ăsta. Well played, Electric Castle, cu FOMO-ul.

Am auzit foarte mulți oameni spunând că show-ul din 2022 a fost mai bun. Eu n-am termen de comparație și, sincer, nici nu simt că am nevoie.

Am iubit fiecare secundă.

Twenty One Pilots sunt una dintre trupele care refuză să trateze scena ca pe o limită. Tyler Joseph și Josh Dun transformă întreg spațiul festivalului într-o extensie a concertului. Într-un moment îi vezi cântând din vârful unei schele care pare imposibil de înaltă, în următorul Tyler este purtat deasupra mulțimii pe platforme susținute de public, iar Josh ajunge să cânte la tobe în mijlocul oamenilor. Nu sunt artificii făcute doar pentru efect vizual, ci felul lor de a șterge constant granița dintre artist și spectator.

Și, dincolo de toate aceste momente spectaculoase, ceea ce mi-a rămas în minte a fost naturalețea lor. Nu încearcă să pară mai mari decât sunt și nici nu joacă rolul unor rockstar-uri inaccesibile. Glumesc, improvizează, se bucură vizibil că sunt acolo și lasă impresia că fiecare concert este o experiență pe care o trăiesc împreună cu publicul, nu doar în fața lui.

Poate tocmai de aceea show-ul lor funcționează atât de bine. Nu pleci doar cu amintirea unor efecte spectaculoase sau a unor hituri cântate impecabil, ci cu senzația că ai fost parte dintr-un moment construit împreună cu zecile de mii de oameni din jurul tău.

Ziua 3 – copilul interior a câștigat

În a treia zi am putrezit efectiv în fața Main Stage-ului. M-am călcat pe picioare cu alți oameni, am fost împins din toate direcțiile, dar copilul din mine era prea fericit ca să conteze.

La Taraphonics nu știam deloc la ce să mă aștept.

Și apoi…

What do you mean Romeo Fantastic a cântat pe Main Stage la Electric Castle?

Pe lângă mixul lor de taraf reinventat, nostalgie și energie pozitivă, Taraphonics au oferit unul dintre cele mai neașteptate momente ale ediției. L-au adus pe scenă chiar pe Romeo Fantastic pentru a interpreta Carolina, piesa care pare să fie nelipsită de la orice petrecere respectabilă unde sunt prezenți suficienți Gen Z.

A fost unul dintre acele momente în care te uiți în jur și realizezi că mii de oameni cântă la unison o melodie pe care, probabil, n-ar fi recunoscut că o știu cu cinci minute înainte. Absurd? Da. Dar este exact genul de absurd pe care Electric Castle îl face să funcționeze.

După momentul celor de la Taraphonics, a urmat The Motans. Era prima dată când îi vedeam live și mă așteptam la un concert bun, dar nu neapărat la unul dintre cele mai calde momente ale întregului festival.

Au existat câteva probleme tehnice care, în alte contexte, ar fi putut rupe complet ritmul concertului. Denis Roabeș și trupa au ales însă să nu lase momentul să devină stânjenitor. Au continuat să cânte, au glumit, au lăsat publicul să fie parte din spectacol și au transformat o sincopă tehnică într-o demonstrație despre cât de importantă este relația dintre artist și oamenii din fața scenei.

Într-un festival în care multe show-uri impresionează prin producție, lumini și efecte speciale, The Motans au demonstrat că uneori cel mai bun efect special este un public care cântă împreună cu tine.

Iar apoi a venit momentul pe care îl așteptam fără să știu că îl aștept.

Irina Rimes a urcat pe scenă pentru Poem.

Există colaborări care funcționează în studio și există colaborări care capătă cu totul altă viață în fața unui public. Poem face parte din a doua categorie. Vocile lor se completează firesc, iar faptul că piesa a fost cântată chiar la Electric Castle, în fața unui public care știa fiecare vers, a transformat momentul într-unul dintre cele mai emoționante ale festivalului.

Recunosc, în clipa aia mi-am pierdut complet mințile. Și, privind în jur, nu cred că am fost singurul.

Nici n-am avut timp să-mi revin, pentru că imediat după a urcat LP.

Există artiști care sună mai bine în studio și artiști care își găsesc adevărata forță pe scenă. LP cu siguranță strălucește pe scenă. Vocea ei are o intensitate aproape imposibil de redat prin înregistrări. Trecerea de la registre joase la acutele care au consacrat-o pare complet lipsită de efort, iar fiecare piesă este interpretată cu aceeași sinceritate cu care a fost, probabil, scrisă.

Nu e greu de înțeles de ce, pe lângă propria carieră, a devenit unul dintre cei mai căutați compozitori ai industriei muzicale. Simțul melodiei și al emoției se vede în fiecare piesă, fie că o cântă ea, fie că a fost scrisă pentru alți artiști.

Concertul de la Electric Castle n-a mizat pe artificii sau pe o producție spectaculoasă. Nici nu avea nevoie. LP a umplut scena doar prin voce, carismă și felul în care a comunicat cu publicul. Uneori, asta este suficient.

Și da, dacă ar trebui să rezum tot concertul într-o singură propoziție, ar suna exact așa: a livrat emoție la nivel Pro Max.

Am rămas și la Nothing But Thieves. Nu eram foarte familiar cu muzica lor, dar, comparativ cu energia pe care o lăsaseră în urmă The Motans și LP, mi s-au părut destul de neimplicați. E foarte posibil să fi fost și o chestiune de contrast.

Singurul regret

Dacă e un lucru pe care îl regret la Electric Castle-ul de anul ăsta, este că n-am apucat să-i văd pe The Cure.

Concertul era duminică, la ora 22:00, iar eu trebuia deja să plec spre casă.

Dar, dacă pun totul în balanță, cred că am plecat exact așa cum ar trebui să pleci de la un festival: obosit până la epuizare, cu telefonul plin de filmări pe care probabil nu le voi mai revedea niciodată și cu mult prea multe melodii care îmi răsună încă în cap.

Drumul spre casă s-a terminat cu Poem răsunând în mașină.

Și cred că nu puteam cere un final mai bun.