După un autobuz, un metrou, un troleibuz, niște mers pe jos și un scurt schimb de vorbe cu un paznic pentru a-mi primi brățara de acces, am ajuns, în sfârșit, în fața scenei. Care scenă? Cea din Control. De ce Control? Pentru că vinerea care tocmai a trecut mi-a oferit ocazia să revin la concerte după o pauză impusă de circumstanțe (a naibii facultate, al naibii job). Așa că, în seara de a trecut, m-am grăbit să ajung la cinstita lansare pe vinil a materialului „Eclipsa/ În altă Parte”, semnat de trupa Orkid. Despre trupă, ca să fiu sincer cu voi, mai auzisem doar prin piesa „Urlă Ca Marea”, peste care m-am împiedicat când luam la mână compilația „Stray Lights Vol. 1”.
În consecință, nu pot să spun că în viziunea mea, seara promitea ceva extravagant sau ieșit din tipare. Mă dusesem acolo pentru ocazia de a mă bucura de un vibe chill, de puțin dat din cap și de a sparge monotonia pe care o trăim cu toții din N motive ce se scurg din viața fiecăruia. Toate astea prin intermediul alternativului ăla de ne place, care în ultimul timp pare că e la modă, dar care, cumva, cumva, tot nu ajunge cu adevărat mainstream.
Contextul serii, totuși, a fost mai simplu decât o fac eu să sune. Orkid lansau un material nou, înregistrat chiar în… Control și, marcau în același timp 10 ani de la primul lor concert în formula actuală (Vlad Ilicevici, Radu Pop și Mihnea Dumitrescu), care a avut loc tot în… Control.
Acum, dacă stați deja să numărați de câte ori am zis Control în ultimele trei paragrafe, e evident că am un tic nervos când scriu articolul ăsta, dar lăsând asta deoparte, legat de Orkid, aniversarea de 10 ani a adus un sentiment de circularitate ușor dubios, care reflectă cum lucrurile se întorc, inevitabil, într-un punct familiar, chiar dacă pe parcursul anilor se mai schimbă structura pe ici și pe colo. Mă rog, lăsând filosofia în mâinile celor care se pricep, înainte să explic ce e cu trupa și să dau rant cu remarci despre cum a fost concertul, ar trebui să mai menționez că în deschidere au cântat băieții de la D.E.N.I.S. cu un amestec de synth și rock, which I must say totally slaps. Te transpune direct în perioada anilor ‘70 cu o energie psihedelică suficient de molipsitoare încât să te convingă să pornești un moshpit chiar și atunci când există doar șase sau șapte persoane dispuse să participe.
Lucru care chiar s-a întâmplat. De la început sala nu era plină până la refuz, dar nici nu a părut că asta contează prea mult, pentru că tot s-au strâns în față oamenii, s-au împins și zdruncinat în pătrățelul lor și tot au fost recompensați cu niște aplauze pentru „cel mai lent moshpit”.
Momentul m-a făcut să zâmbesc foarte franc, mai ales când am realizat că atmosfera funcționează fără să conteze numărul de persoane din sală.
Actualmente, nu mă înțelegeți greșit… e frumos să vezi un club plin, să te înghesui printre umeri și transpirație și să te plângi că nu vezi scena din cauza tipului din fața ta care nici până azi nu știi cu ce îl hrăneau când era mic de a ajuns să aibă tupeul de a avea 20 de centimetri mai mult decât tine. Dar na, există și seri din astea în care totul pare să funcționeze la o scară mai mică, iar asta nu face concertele cu nimic mai puțin memorabile, din contră, dacă ar fi să îl citez pe Daniel Boiangiu (vocea D.E.N.I.S), a fost ceva „mai intim decât de obicei” și îi dau perfectă dreptate.
Am fost o mână de oamenii, concertul nu a fost sold-out, dar ne-am bucurat la maxim de el, and keep in mind, asta e numai partea de început al concertului, care, iar, cum a spus și Daniel, s-a simțit totuși puțin „pe fugă, în 45 minute”.
Complementar, main act-ul te împingea într-o stare de shoegazing completă, în care atenția se schimba de la explozia de energie pe atmosfera construită piesă cu piesă, riff cu riff, tobă cu tobă. Ca să o zic în cuvinte puține, Orkid nu e trupa care să încerce să îți capteze atenția cu forța. Nu există artificii inutile, nu există senzația că fiecare piesă încearcă disperat să devină următorul hit viral. Totul pare construit cu răbdare și pasiune, iar ambele caracteristici se simt perfect în muzica lor.
Totuși, nu o să încep acum să zic cu liniuță melodiile care au fost cântate (deși v-am pregătit un playlist cu recomandări la final) și nici nu o să mă apuc să fac analiza tehnică a concertului (chiar dacă am motive). Am decis în schimb la ceva mai simplu pentru articol, ci anume să vă povestesc puțin despre trupe. Nu neapărat despre ce găsești după câteva search-uri pe Google, ci despre ce am ajuns să înțeleg stând în fața lor, ca simplu om venit să ia o pauză de la „normalul” cotidian, pentru că tind să cred că există o oarecare tendință ciudată de a subestima formațiile care activează de ani buni în underground, mai ales dacă nu au milioane de ascultări pe Spotify și algoritmul nu ți le împinge constant în față.
Poate fix din motivul ăsta am ajuns să mă gândesc mai mult la trupe decât la concertul în sine.
Cum am spus mai sus, D.E.N.I.S. a deschis seara printr-o prestație condensată, cu synth-uri așezate peste un schelet rock și momente psihedelice bine dozate. Nu a fost un opening act clasic. Am văzut pe scenă o trupă plină de umanitate, în care toți membrii (Daniel Boiangiu, Yunus Emre, Gabriel Gîrghescu, Marko Krkljus și Marat Ibraghimov) trăiau fiecare moment al fiecărei piese ca pe o gură de aer, de parcă următorul pas era să se întoarcă spre noi și să ne întrebe de ce naiba nu știm deja că sunt niște staruri rock. Și, pe bună dreptate, chiar sunt. Au toate motivele să fie, iar asta mă face să vreau și mai tare să ajung la un concert de-ale lor, ca headlineri, pentru a-i vedea în toată splendoarea. Și cine știe, poate că, printr-un mic twist al destinului și cu puțin umor, Orkid vor ajunge într-o zi să cânte în deschiderea lor.
Ca să vă fac un scurt tur prin discografie și câteva trivia facts, mai trebuie spus că trupa se revendică din zona punk, garage și psychedelic rock, o descriere pe care o pot aproba și atesta, muzica lor o susține fără probleme. În palmares au trei albume („My 1st Tape I’m Denis”; „Mizeul Nopții București” și „Cuțitul De Argint”), un EP („Televizor Color”), mai multe single-uri și o apariție frățește alături de Orkid pe compilația „Stray Lights Vol. 1”, plus alte 7 trupe geniale. În underground au dat buzna prin 2019 și per total și-au construit, piesă cu piesă, propriul univers în jurul unui personaj pe care unii îl descriu drept „alienat și hedonist”, numit Denis, figura care traversează și leagă mare parte din povestea și imaginarul trupei.
Pe de altă parte, Orkid e o cu totul altă poveste. Trioul de „shoegazeri nervoși” practică un soi de post-traumatic blues încărcat cu influențe care merg de la punk și post metal până la math rock și prog, cam tot ce ți-ai putea imagina.
Personal, după ce i-am văzut live, primul nume care mi-a venit în minte a fost We Lost The Sea, o trupă de care sunt foarte atașat. Asta m-a făcut să realizez încă o dată cât de bună e muzica pe care o avem în țară, pentru că nu mă așteptam să trăiesc o atmosferă de post-rock atât de intensă și de autentică. Spun „autentică” pentru că, deși referința din mintea mea există, Orkid este cu totul altceva. Au o direcție mai agresivă, mai tensionată și mai dispusă să zgârie și să lase rănile deschise. Piesele lor nu sunt construite ca să te liniștească, ci mai degrabă să te țină captiv într-o stare din care nu poți ieși prea ușor. În plus, abordează teme foarte faine, sugerate clar prin titluri, fără a fi explicate direct. Regăsim războiul, noile generații, pierderea, nașterea, fragilitatea colectivă și multe altele, însă toate acestea ajung la ascultător prin sunet, nu prin discurs sau versuri.
Live, totul capătă și mai multă forță. Riff-urile hipnotice, tobele care împing constant piesele înainte și basul, acel bas zdravăn de care nimeni nu ar trebui să fie privat vreodată, construiesc o dinamică bazată pe acumulare lentă. Nu e nevoie de explozii spectaculoase pentru ca muzica să funcționeze, ci doar de trei oameni care, în esență, vin din zona producțiilor vizuale și de niște ritmuri suficient de complicate încât să le dea bătăi de cap multor muzicieni. Ei, însă, le execută cu o naturalețe dezarmantă, chiar dacă, uneori, până și Vlad pare să-și subestimeze propriile abilități.
Legat de trivia, merită menționat că băieții au cinci albume de studio: „Standing Still in the Dark”; „Suruaika”; „Deraiat”; „In the Light We are Safe” și „Noi contra Noi”. Din 2018, Adrian Despot și Sorin „Pupe” Tănase le sunt producători, iar Alexandru Ciubotariu, aka Pisica Pătrată (shout-out grafferilor), li se alătură la concerte cu sesiuni de live drawing, contribuind la o experiență cu totul diferită.
Pe lângă muzică, am rămas și cu câteva imagini foarte clare din public. Una dintre ele a fost un tată și fiica lui, ea complet absorbită de ceea ce se întâmpla pe scenă, stând în fața solistului pe tot parcursul concertului, cu o fascinație care iradia în jurul ei. A fost genul de moment care nu are nevoie de interpretări complicate; pur și simplu rămâne acolo până devine o amintire importantă pentru amândoi.
Ca să vă faceți o imagine mai clară, gândiți-vă la scena din Blade Runner cu „You look lonely… I can fix that”, doar că aici nu era vorba despre singurătate, ci despre muzică.
În cealaltă parte a sălii, însă, pot să jur că am auzit pe cineva care a rezumat totul mult mai direct printr-un „Suntem niște oameni mici și ne bucurăm de căcaturi d-astea” și, fără să își propună asta, a surprins foarte bine energia generală a serii.
Cinstit spus, cred că tocmai acesta a fost cel mai important lucru al serii. Nu lansarea unui vinil, nu aniversarea de zece ani. Nici măcar faptul că pe aceeași scenă au urcat D.E.N.I.S. și Orkid. A fost senzația că toate lucrurile acestea fac parte din aceeași poveste mai mare, pornită și dusă mai departe de trupele amintite pe durata concertului, precum Phoenix, Timpuri Noi sau Cardinal, nu ca exercițiu de nostalgie și nici ca lecție de istorie, ci mai degrabă ca o recunoaștere firească a faptului că nimic nu apare din vid.
De aceea, serile acestea parcă rămân cu noi mai mult decât ne așteptăm. Pentru câteva ore, o sală de concert devine un spațiu comun, numit „casă” de unii, în care oameni diferiți se întâlnesc din motive diferite și pleacă acasă cu același sentiment greu de explicat. Nu neapărat că au văzut un concert extraordinar sau că au asistat la ceva istoric, ci că au fost parte dintr-un moment sincer.
(Btw Vlad, mersi pentru pana de chitară, e pusă bine la colecție)
