N-am visat niciodată la rochia de mireasă. Și nu pentru că mi-ar fi greu să mă imaginez purtând una (deși, ca să fiu sinceră, întregul context cu care vine la pachet e destul de greu de digerat când ești din generația noastră, adică din generația care a decis că nu mai vrea să moștenească în tăcere niște ritualuri pe care nici nu le-a ales), ci pentru că m-au enervat mereu asocierile legate de ea. Albul ăla imaculat care trebuia să te transforme în porumbelul purității înainte de a fi predată solemn cuiva. Prima dată când am văzut o rochie de mireasă a fost când am văzut una în „Cenușăreasa”, era rochia pe care o poartă ea la final când se căsătorește cu prințul (de ce e ăsta mereu văzut ca final fericit mă depășește). Rochia aia era frumoasă, don’t get me wrong, dar dacă stai să te gândești, era în același timp și „răsplata” pentru că ai fost așa cum trebuie, supusă și ai așteptat să vină altcineva să te salveze. Primul contract social pe care Disney l-a băgat pe gât unei generații întregi, ambalat în sclipici și magie.
Anii au trecut și am ajuns să o văd pe Rosalia în clipul pentru „Focu Ranni” înveșmântată în alb, în rochie de mireasă, înconjurată de motociclete și primul meu gând n-a fost ce alegere vizuală interesantă. A fost: „ce-ar fi zis zâna cea bună?” și prin zâna cea bună mă refer la societate și toate ideile pe care ni le-am făcut sau care ne-au fost inoculate de-a lungul timpului în legătură cu acest „obiect sacru”.
Deci, ce a făcut rochia de mireasă în cultura pop tot timpul ăsta ? A supraviețuit? A fost reciclată? Sau a fost sabotată din interior, tocmai de cele care ar fi trebuit s-o poarte conform așteptărilor tuturor?
Albul n-a însemnat întotdeauna ce crezi că înseamnă
Există un mit în care credem cu toții fără să știm de unde vine: că rochia albă de mireasă a existat dintotdeauna, că e universală. Ei bine, nu prea e. Înainte de secolul al XIX-lea, femeile se măritau în ce aveau mai bun în dulap, putea fi o rochie albastră, verde, maro, orice. Albul era foarte greu de întreținut și spunea mai degrabă ceva despre banii din cufăr decât despre vreo metaforă morală. Puritatea a apărut mai târziu, atașată unui simbol care inițial nu însemna decât îmi permit să port ceva ce nu se spală ușor.
Ce mi se pare fascinant (și ușor înfricoșător) e cât de repede s-a naturalizat ficțiunea asta. Câteva decenii și gata, rochia albă devenise sinonimă cu inocența, cu credința în Dumnezeu, cu virginitatea, cu femeia care intră curată într-o nouă viață. Un construct social îmbrăcat în satin și dantelă, atât de bine cosmetizat încât părea adevăr absolut. Când Cenușăreasa s-a căsătorit, nimeni nu a pus la îndoială de ce rochia magică e albă, era evident. Sau doar ni s-a spus că e evident.
De la Ophelia până la Delia
Un act de vandalism la adresa simbolului care a rămas în memoria colectivă datează din 1984, de la MTV Video Music Awards. Madonna se rostogolește pe scenă în rochie de mireasă cântând Like a Virgin și nici măcar nu cântă despre căsătorie. Cântă despre sex. A fost unul dintre momentele în care rochia de mireasă a încetat să mai fie sacră și a devenit costum, ceva ce poți purta cu intenție, cu ironie, cu totul alt scop decât cel pentru care era e destinată original. Simon Porte Jacquemus, la nunta lui cu Marco Maestri, a ales să poarte chiar el notoria rochie de mireasă. N-a ținut niciun discurs despre asta, n-a explicat nimic. A purtat-o cu o bucurie dezarmantă și gestul a spus singur tot ce trebuia spus despre cine are dreptul să poarte ce simbol și în ce context.
Mă întorc la clipul pentru „Focu Ranni” al Rosaliei, lansat luna trecută și regizat de Petra Collins, care aduce în același cadru două tablouri din pictura romantică victoriană: Execuția lui Lady Jane Grey de Paul Delaroche și Ophelia de John Everett Millais, ambele reprezentând femei surprinse într-un moment delicat, între viață și moarte, frumoase, dar condamnate. Peste referințele astea, Collins adaugă motociclete (Motomami forever) și o femeie în rochie de mireasă care nu pare să aștepte pe nimeni. Focu ranni înseamnă „foc rănit” în dialectul sicilian. Rochia de mireasă nu vine cu promisiunea unui final fericit, ci vine cu haos, cu ardere, cu trecerea de la o etapă artistică la alta, cu cineva care a decis că simbolul e al ei acum și îl folosește cum vrea.
Un comentariu de pe Reddit la o postare legată de piesa Rosaliei spunea ceva de genul: ok, acum vreau să mă plimb prin pădure într-o rochie de mireasă. Sincer, și eu aș vrea. Nu pentru că mi-aș fi schimbat opinia despre tot ce vine la pachet cu rochia aia. Ci exact opusul, ca să fac un experiment, ca pe o deconstrucție a obiectului sacru care ne-a bântuit copilăriile. E ca și cum ai vrea să intri în sufrageria pe care ai tăi au păstrat-o mereu încuiată pentru musafiri. Știi că ai voie, dar tot îți bate inima puțin mai tare când deschizi ușa.
Acasă la noi, Delia face ceva similar în clipul pentru „Analog”, piesa ei manifest împotriva inteligenței artificiale și a golului în care alunecăm când lăsăm algoritmii să decidă ce e frumos și ce e real. Apare în rochie de mireasă într-o cameră verde, plină de plante și viață, care ulterior e incendiată și în care apare o figură misterioasă în costum argintiu care pare un Frankenstein mai abstract. Delia nu e mireasă, sau cel puțin nu mireasa cu care ne-am obișnuit. E umanitatea aflată în pericol, arta amenințată de AI. Rochia funcționează tocmai pentru că rămâne, în subconștientul nostru colectiv, cel mai uman costum pe care o femeie îl putea purta conform unor reguli vechi. Pusă în context de rezistență împotriva artificialului, capătă o greutate pe care niciun alt costum n-ar fi reușit să o capete, probabil.
Ne întoarcem la ea…din nou și din nou
Pe podium, rochia de mireasă a rămas deseori ultimul cuvânt al unui show important. Nu din nostalgie, ci pentru că e cel mai greu lucru pe care îl poți face bine. Vaquera a deschis recent la Paris Fashion Week o colecție cu o rochie de mireasă care nu poate fi descrisă decât ca fiind haotică, anti ceremonială și deloc convențională.
Și totuși, oricât de multă suspiciune arătăm la adresa simbolului rochiei de mireasă, pe podium sau pe YouTube, industria nunților rămâne un business colosal. Miliarde de euro cheltuiți anual, piețe saturate de la boutique-uri accesibile până la magazine de couture exclusiviste care-ți vând rochia de mireasă de parcă ar fi costumul care o să-ți salveze viața. Rochia de mireasă trăiește simultan în două lumi paralele: în una e deșirată, modificată, arsă, purtată pe motocicletă. În cealaltă e păstrată în cutie, cu grijă, pentru o zi care nu poate fi repetată. Și poate că tocmai tensiunea asta dintre cele două lumi e motivul pentru care simbolul nu moare niciodată.
Nu mai există o singură mireasă
Ăsta e, probabil, cel mai subversiv lucru pe care cultura pop l-a făcut cu rochia de mireasă: i-a multiplicat uzul până în punctul în care nu mai există un șablon. Romantică, gotică, minimalistă, campy, queer, furioasă, arsă, renăscută, mireasa de azi e orice vrei tu să fie. Nu mai trebuie să reprezinte puritatea sau supunerea sau cea mai frumoasă zi din viața ta conform unui script scris de altcineva. Poate reprezenta un incendiu interior, lupta cu societatea, orice.
Cenușăreasa a primit rochia albă pentru că a fost o prințesă Disney „cum trebuie”. Rosalía o poartă pe un câmp înconjurat de flăcări, Delia se luptă cu inteligența artificială îmbrăcată în ea. Undeva între toate aceste imagini e toată distanța pe care am parcurs-o din secolul XIX până azi (sau pe care încă o parcurgem).
Deci da. Avem voie să purtăm rochia aia albă când vrem. Fără nuntă, fără baghetă magică, sau la nuntă, de ce nu?
I do, dar în termenii mei.
