Da, cuvântul cu ț. Să-l facem ț mare, mai bine. Cuvântul cu Ț. Nu e vreo traumă, dar fiecare pici a auzit la vremea lui replica cu luatul în sac atunci când a fost nevoie să stea locului. Așa ne linișteau părinții și parcă era amenințarea supremă. Eu, cel puțin, mă ascundeam. Dacă începeau ai mei să îmi spună că de fapt nu sunt a lor, ci doar li s-a făcut milă și m-au luat de la vecinii de peste drum (romi), începeam să plâng, ca un copil dramatic ce eram. Tot ce știam era că Ț = a big no no. Știu, oribil să crești crezând că așa ceva e normal, fără ca măcar să înțelegi de ce. Și știu că și voi știți. Și voi ați crescut învățați așa (nu toți, din fericire). Sper că și pe copiii romi îi mint părinții că-i cheamă pe români să-i ia dacă nu sunt cuminți. E o fantezie de-ale mele.
Cel mai bun copil din lume e un one-woman-show cu, de și despre Alina Șerban, pe care mulți am adorat-o în filmul Gipsy Queen. Încep prin a spune că, înainte să văd spectacolul, nu m-a convins din ce am citit în scurta descriere online. Nu mă întrebați de ce. Cred că știți momentele acelea când intri pe calendarul reprezentațiilor, vezi ce și când, citești de câteva ori aceleași descrieri ca să îți dai seama ce alegi, iar pe cele care crezi că nu te atrag le cam ignori. Da, păi, așa și cu mine aici. Nu sunt adepta spectacolelor cu un singur actor, așa că pierduse o steluță din start. Și, totuși, destinul a făcut în așa fel încât să ajung să văd acest spectacol într-o joi seara în Sala Mică a Teatrului Național din București. Spoiler alert: m-am înșelat și mi-a plăcut atât de mult, că scriu și șterg la rânduri de prea mult timp deja – de la entuziasm, da. Nu cred că încap destule vorbe frumoase; a fost minunat și v-aș duce să-l vedeți cu forța, dacă aș putea. E primul spectacol pe care simt nevoia să-l laud așa.
Este autobiografic și îi aparține talentatei Alina Șerban. E genul de spectacol pe care ai nevoie să îl vezi indiferent de culoarea pielii tale. Și dacă nu ești rom și ai fost crescut cu teama că te fură „alte etnii” dacă nu te porți cum trebuie, iar acum ești mare și, cu toate că nu ai mentalitatea familiei tale, îți mai scapă câte un ,,Nu fii ț***n” (vreau să zic că ai o urmă de rasism undeva acolo), spectacolul ăsta te face să vezi și să înțelegi durerea provocată de acel imperativ la forma negativă și alte exprimări pe care mulți le folosesc pentru că așa au fost învățați.
,,Dacă nu faceți liniște, vin ț*****i și vă iau cu sacul!’’ este una dintre primele replici cu care începe – o vorbă adresată de un cadru didactic, în clasă. Și e doar startul unui șir lung de vorbe nasoale pe care și Alina, și alți copii de etnie romă le aud mult prea des. Am râs, apoi, când scena a continuat cu ,,Și pe mine?’’ și am râs mai tare când am auzit că colegul ei, Mihai, vrea să fie țigan când se face mare. Nu vă gândiți că, fiind spectacol autobiografic, este plictisitor. Un om (desigur, cu o echipă în spate) reușește singur să facă atâtea și să te treacă prin atâtea stări, încât ai impresia că i-ai fost alături de-a lungul vieții și ați trăit toate relele împreună. Și, totuși, n-ai fost – doar a interpretat actrița prea bine.
Vedem cum a trăit cu mama și tatăl ei, având în jur o groază de rude. Toți, din păcate, fără școală și fără obiective în viață – motiv de rușine pentru fetița care a locuit în coliba din chirpici. Aceeași fetiță s-a minunat atunci când, mergând în casa prietenei sale, a văzut pereți drepți și tot ea s-a mirat când colegele care stăteau în banca din față mâncau chipsuri dintr-o cutie. Unchiul ei asculta manele la maxim, verișorii alergau în fundul gol prin curte, iar ea era ciudată, pentru că îi plăcea hip-hop-ul și prefera să poarte salopeta pe care mama ei i-a cumpărat-o având atâtea joburi, câte degete avem la o mână, în loc de fusta specifică. Rușinea i-a fost alături ani întregi și, după ce părinții ei s-au despărțit, iar mama i-a fost arestată pentru o crimă pe care nu a comis-o, totul părea parcă mai rău. Bucuriile? Când își făcea baie acasă la prietenul ei de atunci. Altă bucurie? Când a lipsit de la școală de ziua ei de naștere și a mers la radio, unde știa că sunt cei de la 3 Sud Est. Și avem și niște Michael Jackson în spectacol, apropo.
Insecuritatea legată de etnie a urmărit-o chiar și când a mers să studieze peste ocean. Da, atât de mult a muncit și, deși a realizat atâtea, încă era afectată de cum oamenii uită să fie oameni. Și e trist cum copiii uitucilor în cauză nu fac altceva decât să le preia exemplul.
Nici eu nu am chiar cea mai albă piele. Sunt româncă, OK, dar sunt negricioasă, dom’le. Dacă mă și bronzez, it is what it is. Când eram mică, aveam pielea și mai închisă la culoare ca acum. Și, ce credeți? Copiii îmi mai spuneau ,,cioară” și prin clasele primare ziceau că sunt romă. Pot doar să încerc să mă pun în papucii protagonistei, pentru că nu compar greutățile ei cu întâmplările mele.
Spectacolul Alinei Șerban este emoționant și chiar comic de la cap la coadă. Empatizezi cu ea și pleci un om ceva mai diferit. My guilty pleasure sunt spectacolele de la care pleci altfel decât ai intrat, iar acesta e unul din ele. Și să nu uit: vine cu subtitrare în engleză.
