Dacă ar fi să extragem un singur element care definește ADN-ul cultural românesc în prima zi de mai, acela ar fi micii cu muștar. Acel miros dens de fum, carne friptă și muștar LaMinut, care se ridică deasupra fiecărui petic de iarbă din țară, de la marginea pădurilor până în parcările dintre blocuri. Micul de 1 Mai e o emblemă națională, un liant social, o religie cu propriile ei ritualuri.
Video: Arhiva personală/ Vanessa Mathe
Dar ce te faci când acest ritual e smuls din realitatea lui plină de grătare și discuții politice și aruncat într-un spațiu de artă contemporană, trecut prin filtre de realitate augmentată, inteligență artificială și ecrane VR?
Am mers la expoziția GRILL.02 GLITCH. GLORY., organizată de UNDA OBSCURA, un manifest interactiv care descoase cultura românească. Curatorii promiteau o explorare a „neputinței umane în fața haosului global” și a posturilor în care ești lipsit de putere. Și, sincer, nimic nu te face să te simți mai lipsit de putere decât momentul în care îți dai seama că, la nivel cosmic, ești doar o bucată de carne care așteaptă să fie întoarsă pe partea cealaltă.
Purgatoriul la volan: 30 de ani de inerție pe ritm de șlagăre
Turul a început la parter, cu instalația Off-road. În fața mea, un volan de gaming. Pe perete un text: „Te așezi. Ții volanul. Pornești. Totul funcționează ca de obicei, doar că nu mai există «de obicei»”. M-am așezat și am călcat pedala. Pe ecran, conduceam o mașină printr-un peisaj pustiu, un teren viran infinit, lipsit de orice repere geografice. Nu exista o destinație, nu exista trafic. Doar eu, volanul și o senzație de vid.
Video: Arhiva personală/ Vanessa Mathe
Dar ceea ce transforma experiența dintr-un demo tehnic într-un trip melancolic era coloana sonoră. În fundal răsunau șlagăre vechi românești. E metafora perfectă pentru România ultimilor 30 de ani: mergem înainte din inerție, cu muzica dată tare, chiar dacă drumul a dispărut de mult.
Existențialism la stadiul de proteină: Cum e să fii un mic care ascultă conspirații
Apoi a venit momentul care mi-a dat cel mai mare mindfuck al serii – Punct de vedere II. Mi-am pus ochelarii VR și m-am trezit imobilizată. Nu aveam corp, nu aveam mâini, nu puteam face niciun pas. Eram, la propriu, un mic așezat pe un grătar încins.
Timp câteva minute, nu poți participa la nimic, doar exiști în stadiul de proteină. Deasupra mea, doi bărbați – genul de unchi pe care îi știi prea bine. În timp ce eu „mă prăjeam”, ei dezbăteau politica națională și mondială. Aruncau aberații conspiraționiste, înjurau guvernul și refăceau ordinea mondială cu siguranța omului care a băut deja trei beri la PET.
Să fii prezent într-un sistem de idei deja ocupat, cu fundalul părerologilor de duminică și să nu poți interveni. Pentru că ești un mic. Și micul nu comentează geopolitică, el doar sfârâie.
Arme de distrugere în masă cu gust de usturoi
Imediat după această criză de identitate, am dat nas în nas cu Karmangeria. Un video mapping generat cu ajutorul Inteligenței Artificiale (IA), proiecta o hală industrială desprinsă parcă din universul Fallout, dar adaptată la specificul local. Oameni în costume galbene de protecție hazmat mișunau prin ceea ce părea o fabrică de armament, doar că în centrul halei, pe o platformă imensă, trona o rachetă uriașă în formă de mic, etichetată vizibil: MICI-1.
„Cu cât procesul devine mai clar, cu atât scopul lui rămâne mai puțin evident”, avertiza textul. Priveam această hiper-industrializare a absurdului, o uzină în care carnea e tratată ca material fisionabil. Era o critică la adresa consumerismului și a modului în care am mecanizat până și cele mai banale tradiții, transformându-le în industrii lipsite de esență.
Am stat pe canapea și m-am uitat cum Ceaușescu îmi explică Inteligența Artificială
Urcând la etaj, am intrat într-o zonă care părea o sufragerie blocată în timp. La instalația Unda TV, un televizor vechi cu tub rula știri pe o comodă improvizată din lemn. Te așezai pe canapea și te uitai la ecran, așteptând să vezi jurnalele de actualități din anii ’90. Dar ceva era profund greșit. Conținutul era un found footage corupt, amestecat cu animații și IA.
Dincolo de puricii ecranului, am prins o știre despre Inteligența Artificială ilustrată cu imagini ale lui Nicolae Ceaușescu. Actualitatea era livrată într-un limbaj care nu-i aparținea. Eram în trecut? Eram într-un viitor distopic? Colajul sublinia perfect paranoia românească modernă – frica de tehnologii noi explicată prin spectrele vechilor dictaturi. Diferența dintre ele parcă nici nu mai conta.
Meme-uri țesute pe perete și rave la bătătorul de covoare
Ultima parte a expoziției a fost o declarație de dragoste pentru kitsch-ul domestic românesc, adus în secolul 21. Carpet Diem a luat consacratele covoare de perete (acele replici după „Răpirea din Serai” pe care toți bunicii le aveau în casă) și le-a transformat în portaluri.
Scotea telefonul, scanai codul QR, îndreptai camera spre covor și magia Realității Augmentate (AR) își făcea treaba. Stratul digital rescria povestea țesută: într-un covor pastoral, mieii blânzi se transformau subit în mici gata de pus pe foc. Pe un altul, o căprioară se preschimba într-o sticlă de bere Ciucaș – băutura preferată a românului. Iar pe o scenă cu o clădire, apărea din neant Donald Trump, arătând semnul de „OK” cu mâinile – invazia culturii pop și a politicii americane direct pe tapiserie est-europeană.
Video: Arhiva personală/ Vanessa Mathe
Dar eliberarea fizică a venit la instalația Ritual. Un covor atârnat pe perete și două bătătoare clasice de covoare – instrumentele copilăriei și ale traumei de sâmbătă dimineața din fața blocului. Doar că acum, obiectul domestic devenise o suprafață activă, conectată la Ableton Live și senzori Playtronica.
Fiecare lovitură de bătător pe suprafețele metalizate ale covorului declanșa un sunet electronic specific, un sample atent ales. Puteai să lovești ritmic și să creezi propriul tău beat techno, transformând un gest repetitiv, banal și adesea enervant (scuturatul covoarelor) într-o sesiune de sound design. Funcția originală murise, covorul își pierduse identitatea de adunător de praf și devenise un instrument muzical.
Video: Arhiva personală/ Vanessa Mathe
Note de plată
Am ieșit din spațiul expozițional cu un sentiment bizar de apartenență și înstrăinare. GRILL.02 GLITCH. GLORY. nu este doar o expoziție despre 1 Mai sau despre grătare. Este cadrul societății noastre fragmentate, făcută cu umor negru.
Suntem acei oameni care conduc spre nicăieri pe muzică veche. Suntem consumatorii de iluzii procesate industrial, suntem captivi în fața televizoarelor care ne reciclează fricile și suntem dispuși să ne transformăm până și amintirile copilăriei în meme-uri AR. Și, de multe ori, în fața deciziilor majore din țara asta, rămânem fix în stadiul de la Punct de vedere II – niște bucăți de carne imobilizate pe un grătar care se încinge, forțați să ascultăm părerile altora despre cum ar trebui să fim prăjiți.
Măcar putem face un beat bun din asta, bătând covoarele.
