Dacă te duci la un spectacol de Silviu Purcărete așteptându-te la o poveste clară, cu început, mijloc și final, ai greșit sala. Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie nu e genul de spectacol care se lasă urmărit, ci mai degrabă unul care te înghite și apoi te scuipă într-un deșert vizual unde logica nu mai are mare autoritate.
Inspirat vag din imaginarul din O mie și una de nopți, spectacolul nu încearcă să spună o poveste, ci să construiască o lume. Una aglomerată și densă, uneori ridicolă, alteori hipnotică, în care personajele par mai degrabă niște creaturi prinse într-un ritual decât niște oameni cu scopuri clare.
Problema sau poate farmecul, depinde cât de mult vrei să te implici, e că spectacolul nu prea are răbdare să îți explice ce se întâmplă. Nu există un fir epic clar pe care să îl urmezi cap-coadă, iar dacă încerci să îl privești ca pe o poveste clasică, riști să te pierzi destul de repede.
În schimb Silviu Purcărete face ce face de obicei și construiește un univers care funcționează mai mult ca o experiență vizuală decât ca o narațiune. Inspirat vag din imaginarul din O mie și una de nopți, spectacolul nu pare interesat să spună o poveste liniară, ci să te țină într-o stare de confuzie controlată.
Scena se transformă constant și nu rămâne niciodată într-o singură logică. Personajele apar și dispar, se grupează, se destramă, uneori ai impresia că sunt mai degrabă parte dintr-un ritual decât dintr-o acțiune dramatică propriu-zisă. Totul pare gândit ca o succesiune de imagini care își schimbă sensul în funcție de cât de mult încerci să le înțelegi.
Vizual, spectacolul merge pe un tip de exces asumat. Costume încărcate, dar construite cu o logică estetică foarte clară, corpuri care se mișcă în grupuri sau în haos organizat și compoziții scenice care par mai aproape de pictură decât de teatru clasic. E genul de estetică în care nu e clar dacă trebuie să te pierzi în ea sau să te simți ușor depășit. De cele mai multe ori le faci pe ambele în același timp.
Ce e interesant e că, în toată structura asta care pare că nu vrea să se lase prinsă, actorii nu joacă „personaje” în sens clasic. Nu ai senzația că urmărești evoluția unor indivizi, ci mai degrabă niște corpuri care intră într-un sistem mai mare, aproape ca un mecanism scenic.
Există momente în care totul funcționează ca un cor, o masă de oameni care respiră și se mișcă împreună. Asta schimbă complet ritmul spectacolului. Nu mai e vorba de tensiune dramatică liniară, ci de valuri de energie care vin și se retrag.
În același timp, umorul apare destul de des, dar nu ca o glumă evidentă. E mai degrabă un tip de absurd care te prinde nepregătit. Unele momente par serioase până când îți dai seama că sunt împinse într-o zonă aproape ridicolă, dar fără să devină parodie. Asta e una dintre zonele în care Silviu Purcărete joacă foarte fin, pentru că nu îți spune niciodată clar dacă trebuie să râzi sau nu.
Ca spectator, experiența e puțin contradictorie. Nu e genul de spectacol pe care îl „înțelegi” complet, dar nici unul pe care îl respingi ușor. Mai degrabă rămâi cu senzația că ai intrat într-un univers care funcționează după reguli proprii, iar tu doar ai fost lăsat să îl observi pentru o perioadă.
Scenografia din Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie funcționează mai degrabă ca un ecosistem decât ca un decor clasic. Nu ai impresia că spațiul „susține” acțiunea, ci că o generează.
Universul vizual creat de Dragoș Buhagiar împreună cu Silviu Purcărete nu caută realism sau exotism ilustrativ, deși sursa din O mie și una de nopți ar fi putut duce ușor în direcția asta. În schimb, scena devine un spațiu instabil, aproape respirabil, care se schimbă în funcție de energia actorilor.
Ce se vede în mod constant este ideea de „lume construită din straturi”. Nu ai un singur plan scenic, ci mai multe niveluri de sens vizual: mase de corpuri, obiecte simbolice, structuri care apar și dispar. Nimic nu rămâne fix, iar asta dă senzația că spațiul nu este decor, ci o formă de memorie colectivă în mișcare.
Un element important este felul în care scenografia lucrează cu ideea de grup. Actorii nu sunt plasați într-un spațiu gol, ci devin parte din el. Uneori par integrați în decor, alteori îl dezmembrează prin mișcare. Practic, scena nu este separată de acțiune, ci se rescrie constant prin ea.
Vizual, totul funcționează pe contraste între densitate și gol, între aglomerare și dezgolire bruscă. Nu există o stabilitate vizuală confortabilă, ceea ce te obligă să te uiți activ, nu pasiv. În loc de „tablouri frumoase”, ai mai degrabă senzația de imagini care se compun și se destramă în timp real.
Pe scurt, scenografia nu ilustrează povestea, ci o fragmentează și o multiplică, exact în logica Purcărete: lumea nu e explicată, ci construită ca o succesiune de stări vizuale care te țin într-o formă de instabilitate controlată.
La final, Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie rămâne mai puțin o poveste și mai mult o experiență de stat într-un univers care refuză să se fixeze într-o singură formă.
În logica lui Silviu Purcărete, nu pleci din sală cu o idee clară despre „ce s-a întâmplat”, ci cu o senzație despre cum poate arăta un teatru care funcționează ca un vis colectiv. Inspirat vag din O mie și una de nopți, spectacolul nu îți livrează sensul, ci îl amână constant, îl fragmentează și îl mută dintr-un loc în altul.
Poate că asta e și miza lui reală. Nu să închizi o poveste, ci să rămâi cu senzația că ai fost într-un spațiu care trăiește după reguli proprii, unde imaginile contează mai mult decât explicațiile, iar logica narativă e doar opțională.
Și chiar dacă nu pleci cu „înțelegerea” spectacolului, pleci cu ceva mai greu de definit. Genul ăla de imagine care îți mai apare în minte mult timp după, fără să-ți ceară permisiunea.
