Dacă n-ai văzut pe TikTok și Instagram traficul din București pe zăpada aia uriașă, cu Bad Bunny pe fundal, înseamnă că nu avem același For You page. Sau că nu trăim în aceeași lume, ceea ce, de fapt, e și mai interesant de discutat, dar nu e cazul acum. Eu una mi-am prăjit creierul iarna asta dând scroll ca să văd mocirla de pe Ștefan cel Mare cu NuevaYol pe fundal și am văzut că nu era un caz izolat, nu o făceau doar românii, acest my headphones vs my view e un trend și, ca orice trend, e al tuturor. Pentru cine nu știe spaniolă, Bunny cântă „si te quieres divertir, con encanto y con primor, solo tienes que vivir un verano en Nueva York” care s-ar traduce, mai mult sau mai puțin, prin „dacă vrei să te distrezi cum trebuie, tot ce ai nevoie e o vară în New York”. La noi numai vară nu era, dar fix asta mă roade: de ce a prins trendul ăsta atât de tare, de ce toată lumea s-a recunoscut în el? Cred că răspunsul nu e că am descoperit ceva nou. E că în sfârșit am dat un nume distanței dintre ce ai în căști și ce trăiești de fapt.
Sora mea ascultă colinde la 40 de grade vara. O face mereu, vară de vară, cu o religiozitate bolnăvicioasă (sună judgy, dar cine ar vrea să audă de șeminee în care arde focul când simte că arde pe dinăuntru în metrou?). Ideea e că n-am văzut om mai fericit. Asta înseamnă că regula conform căreia există muzica potrivită pentru momentul potrivit, summer hits pentru vară, ceva trist când ești trist și White Christmas pentru când ninge n-a fost niciodată aplicată cu adevărat. A existat doar presiunea că ar trebui să existe, că distanța dintre ce simți și ce asculți e ceva de corectat, nu de cultivat. Iar eu m-am săturat să mă prefac și în legătură cu ce ascult sau, mai degrabă, ce ar trebui să ascult.
Sper că nu ofensez pe nimeni când spun că epoca playlisturilor făcute pentru o anumită stare sau anotimp a cam apus. Există oameni care ar asculta Irina Rimes sau Joni Mitchell și când ar câștiga la loto, nu numai când ar avea o zi mai proastă (you are not looking at me) și există prietenii mei, care dacă ar afla că sunt dați afară mâine ar pune cea mai upbeat melodie pe care te-ai aștepta să o auzi în club după 3 noaptea. Nu e negare și nu e toxic positivity, e pur și simplu muzică folosită ca un medicament care nu tratează neapărat simptomele pentru care a fost făcut. E muzică care creează deliberat distanță față de realitatea imediată și o înlocuiește temporar cu una mai bună, mai suportabilă, orice ar însemna asta pentru fiecare. Ne-am obișnuit, zic eu, să le dăm celorlalți prea multe sfaturi în legătură cu ce ar trebui să zică, să facă, să simtă. Dacă eu vreau să ascult „Primăvara” lui Vivaldi în decembrie în timp ce sunt îmbrăcată de parcă aș face parte dintr-o trupă de rock underground, then so be it.
Gestionarea emoțiilor e diferită de la om la om, asta nu e nimic nou. Și da, uneori chiar vrei un playlist Lana Del Rey pentru zilele proaste, să te lași să simți tristețea aia. Dar nu e o regulă, e o alegere. O faci pentru tine, nu pentru că cineva a decretat că tristețea sună într-un anumit fel. Diversitatea experiențelor noastre e, din ce în ce mai mult, acceptată și validată, de la ce mâncăm, cum ne îmbrăcăm până la cum ne definim. N-are niciun sens ca experiența muzicală să rămână singura în care distanța față de context e privită ca o problemă și nu ca o formă de libertate. Totul e permis. Totul a fost mereu permis, de fapt. Trendul ăsta a scos la suprafață ceva ce știam deja.
Neurologic, escapismul ăsta are mai mult sens decât pare. Cortizolul scade considerabil când asculți muzică, indiferent de gen sau context. Creierul nu dă doi bani, mai pe șleau, dacă afară e viscol sau caniculă. Un studiu mai vechi a concluzionat că beneficiile muzicii asupra sănătății mentale sunt comparabile cu cele ale exercițiului fizic. Distanța, se dovedește, e sănătoasă. Când ascultăm muzică facem, practic, terapie și nu cred că ți-a zis vreodată cineva ce ar trebui să spui sau cum să te porți când mergi la terapie.
Nu poți ști ce ascultă cineva după cum arată sau după ce moment din viață traversează. Persoana care face playlistul pentru drumul cu mașina înspre mare poate să pună Irina Rimes urmată de Rosalia. E chiar încurajată s-o facă.
Asta nu înseamnă că o să auzim Berghain al Rosaliei la vreun botez. Deși nimic nu e exclus. Înseamnă că distanța dintre ce e potrivit să asculți și ce asculți de fapt nu mai există. Zăpada aia din iarnă doar ne-a ajutat s-o spunem cu voce tare.
