Există foarte puține locuri în care mă simt în siguranță.

Am crescut într-un mediu în care trebuia să fiu hipervigilent, să anticipez, să citesc oamenii, să mă repoziționez constant, ca să risc cât mai puțin. Ajungeam în situații absurde în care ascundeam părți din mine doar ca să nu fiu ridiculizat. Nu pentru că eram în pericol real, ci pentru că frica devenise reflex.

Și acum, deși știu rațional că șansele să mi se întâmple ceva „abominabil” sunt mici, corpul meu nu e convins. Gesticulezi lângă mine puțin mai tare și mă încordez brusc sau tresar. Recent mi s-a întâmplat să fac asta la volan când instructorul a dat brusc din mâna spre mine într-un mod total inofensiv și am tras puțin de volan spre acostament într-o încercare nenecesară de a mă feri, evident că și eu și instructorul am zis „Doamne ajută” că nu am intrat într-un stâlp sau ceva.

Uneori mă simt ca un limax într-o lume mare și crudă, care nu are niciun motiv să țină la mine. Aproape că aud o voce jovială și malevolentă: „It’s open season, boys. Get him.” Iar asta e doar în capul meu chiar dacă se simte atâta de real iar adevărul e că cel mai tare mă simt așa când merg în vizită la ai mei.

Foarte puțini oameni mă cunosc cu adevărat. În foarte puține locuri îmi permit să fiu eu. Îmi invidiam prietenii și colegii care au crescut cu spații pe care să le numească ale lor, acele camere în care părinții trebuiau să ceară acordul să intre. În camera mea intra oricine oricând și eu nu aveam voie să comentez ceva legat de asta. Cu toate astea era unul din spațiile pe care, cel puțin în nume, le puteam numi a mele.

Și unele dintre locurile alea încep să dispară. Spațiul în care a fost mulți ani camera mea e al surorii mele, deși este în proporție de 50% neschimbat. Șifonierul imens pe care mă cățăram eu la 6 ani este la fel impozant și incomod. Când eram eu mic exista o banchetă, căptușită cu un material roșu zgrunțuros, în fața șifonierului. Pe acela mă cățăram eu ca să ajung pe șifonier ca să mă pot uita de sus la ai mei pentru că uram din suflet când se uitau ei de sus la mine. Uneori nu-mi ieșea acrobația de a mă urca acolo și picam pe spate, dădeam cu capul de podeaua din lemn, începeam să urlu și tâc tâc tâc tâc pașii străbunicii pe holul lung ca să vină să mă oblojeasca cu o felie zdravănă de pâine cu vin.

Spațiile și lucrurile le pierd nu doar fizic, ci și din memorie. Acea banchetă mai există acum doar uitată în pod cu un picior lipsă, plină de praf și roasă de șoareci, în schimb șifonierul e în continuare plin de blănurile bunicii și paltoane elegante. Au și acum mirosul ei când deschizi șifonierul și mai sare câte o molie beată de pe undeva. Mirosul acela de lavandă, tabac și naftalină.

Îmi amintesc casa bunicilor. Sau, mai corect, îmi amintesc senzația de acolo. Gustul laptelui proaspăt muls, care mă aruncă instant în grajd, seara, când așteptam o cană de lapte crud. Mirosul unui pat care seamănă cu al bunicii și pentru câteva secunde sunt din nou acolo, murmurând, pe jumătate adormit: „Mamaie, de ce nu m-ai trezit? Voiam să duc vacile la cireadă.”

Chiar și durerea, uneori, mă duce înapoi, mă lovesc la cap și pentru o secundă simt mirosul treptelor pe care obișnuiam să cad. Miros de praf combinat cu dude strivite și mlaștină

Sunt lucruri care au fost și nu vor mai fi, dar care, într-un fel, sunt încă aici.

Bucăți de „acasă”.

Doar că „acasă” a devenit pentru mine un concept abstract. Nu mai e de mult timp un loc, clar nu mai e locul în care am crescut. De aia îmi e atâta de greu să-i răspund bunicii la întrebarea „Când mai vii acasă? Nu ți-e dor de familia ta?”. Răspunsul cel mai onest e că sunt acasă, oriunde mă aflu, iar familia mea nu mai e a mea de mult. Dar nu pot să-i spun asta bunicii pentru că i-aș frânge inima și nu aș putea trăi cu gândul că poate a murit de inimă rea din cauza mea.

Am crescut, am plecat și nu mă mai întorc.

Sună dur. Poate chiar nedrept. Dar, la un moment dat, trebuie să te întrebi sincer: fericirea cui contează mai mult? A mea sau a lor? Îi iubesc pe ai mei dincolo de toate frustrările și nemulțumirile pe care le-am legat de ei însă, sincer, nu am cerut să fiu adus pe lume ca să-i asigur cuiva cana de apă la bătrânețe.

Unii spun că nu trebuie să alegi. Alții spun că fericirea părinților e totul.

Eu spun că depinde.

Depinde ce relație ai cu ei. Depinde ce a însemnat „acasă” pentru tine. Dacă fericirea lor e totul pentru tine, fă ce ai de făcut ca să le fie lor bine dar am o întrebare. Ție cine-ți asigură fericirea?

Pentru mine, casa alor mei,  a devenit un loc din care dispar lucrurile care mă făceau fericit. De la jucării, la căști, la cărți, orice formă de evadare avea un mod misterios sau violent de a dispărea.

Îmi amintesc perfect animalele mele de jucărie.

Le țineam ca pe niște bibelouri pe lada de la capul patului. Le aranjam cu grijă. Le priveam ca și cum ar fi fost reale. Eram mândru de ele, ca un părinte și, în imaginația mea, erau reale. Mergeam în aventuri cu ele. Câinii mei erau mari, puternici, cât mine. Cred că de acolo vine și fascinația mea pentru câinii de talie mare, sunt niște ființe disproporționat de blânde pentru cât de mari sunt.

Într-un fel, mă regăsesc în ei, mă simt un copil într-un corp de adult și nu vreau să pierd asta.

Încă visez să fug în munți. Să am cai, câini mari, să fac artă și să trăiesc departe de lucruri care m-ar putea răni. Sună ireal. Dar poate nu e. Poate e doar o altă formă de „acasă”. Aveam opt ani când o parte din copilăria mea a dispărut la propriu. Mama a intrat în cameră. Era obosită, nervoasă, eu mă jucam. N-a durat mult până m-am trezit cu o mână în păr, o durere bruscă, o palmă, și apoi jucăriile mele într-o sacoșă albă. În câteva secunde, tot ce construisem în lumea mea a fost aruncat la gunoi.

Nu am înțeles atunci.

Nu înțeleg complet nici acum.

Știu doar că mi-aș fi dorit să aleg eu momentul în care renunț la ele, mi-aș fi dorit să am control. În schimb, am primit replici:

„Mai ești copil să te joci?”
„Maturizează-te.”
„Ai o vârstă.”

De ce?

De ce trebuie să renunț la lucruri care mă fac fericit?

De ce trebuie să performez un tipar de „adult funcțional” care nu mă include? Nu vreau să mă maturizez în sensul ăsta. Pot să fiu adult și, în același timp, să-mi păstrez copilul interior. Pot să-mi validez emoțiile în feluri în care ai mei nu au știut cum.Și asta nu e o revoltă.

E o alegere.

Părinții mei nu sunt „băieții răi” din povestea mea. Dar asta nu înseamnă că acțiunile lor nu m-au rănit. Au făcut ce au știut mai bine însă ce mi-a rămas din camera mea, din acasă, e o descriere a unei amintiri.

Șifonierul și servanta pe care mama își punea violetele mov sunt tot acolo. Mastodontul din lemn e lipit de același perete, pe dreapta cum intrii din hol. În spatele lui e aceeași sobă pe care îmi încălzeam picioarele iarna, cu aceleași icoane puse pe el ca pe un altar. Pe peretele celălalt, de la sobă, se continuau două rafturi din lemn pe care îmi puneam cărți și ce mai credeam de cuviință. În fața rafturilor era un birou (pe care acum își face temele soră-mea) și un scaun cu roți pe care mă învârteam din plictiseală. Acum, acel scaun, este pe undeva prin pod și adună praf.

Patul era lipit de peretele opus șifonierului, cu lada poziționată lângă birou, acolo îmi țineam animalele din plastic și acolo vor fi mereu în amintirea mea. La picioarele patului era cealaltă ușă care dădea spre living iar servanta era lipită de peretele cu fereastra, în colțul dintre fereasră și ușa spre living. Bancheta era fie în fața ferestrei, fie o trăgeam oriunde aveam nevoie de ea iar, între fereastră și ușa dinspre hol, cuierul veșnic plin de haine. 

Asta era acasă pentru mine și va fi mereu în mintea mea în frânturi și senzații dacă nu chiar în imagini clare.