Există ceva reconfortant în modul în care Hollywood-ul alege să ne salveze de la pieire? În Project Hail Mary, regizat de Phil Lord și Chris Miller, apocalipsa nu e disperare, ci mai degrabă o problemă de matematică, rezolvată cu un marker și multă carismă. Filmul ne propune un soi de optimism incurabil, în care universul, oricât de vast și periculos, e salvabil orice ar fi.
Grace (Ryan Gosling), protagonistul nostru, este un profesor de științe care se trezește în spațiu cu o misiune ingrată: să salveze Soarele de la o „gripă” stelară. El e un amestec de inocență și geniu, un tip care face sacrificiul suprem aproape din greșeală, dar care totuși își poartă costumul de astronaut cu lejeritate. E un „erou de serviciu” care ne gâdilă plăcut orgoliul de specie: oricât de rău ar sta lucrurile, un pământean va găsi mereu ieșirea.
Discrepanța se vede cu adevărat când în scenă apare Rocky, un personaj dintr-un alt sistem solar, care poate te-ai aștepta să fie o entitate de o inteligență copleșitoare care să ne facă să ne simțim mici și neînsemnați. Deși arată ca o încrucișare între o păianjen și gorilă și un bolovan preistoric, Rocky devine rapid cel mai bun prieten al omului. Relația lor e deliciul filmului, un fel de buddy-movie intergalactic unde barierele lingvistice se topesc sub magia curiozității umane.
Totuși, aici intervine mica aroganță a scenariului. Deși Rocky e mai bătrân și are câteva calități diferite de cele umane, dar nu foarte avansate, tot Grace este cel care deține telecomanda progresului. El este cel care traduce, el este cel care explică culorile (pe care bietul extraterestru nu le vede, ce ghinion!, ci comunică prin sunete pe care tot tehnologia umană ajunge să le traducă). E un narcisism simpatic, dar evident: străinul e uimitor doar în măsura în care se mulează pe tiparele noastre.
Dincolo de spectacolul vizual, filmul se agață cu disperare de clișeul mitului omului ca măsură a tuturor lucrurilor, chiar și atunci când „lucrurile” provin din alte galaxii. Relația noastră cu Necunoscutul, așa cum este ea filtrată de lentila acestui film, suferă de un narcisism cronic. Dacă, în mod istoric, SF-ul pendula între teroarea în fața alterității și fascinația descoperirii, Project Hail Mary alege o a treia cale, mai comodă: domesticirea prin superioritate. Rigoarea științifică, fluturată ostentativ prin fața spectatorului, nu este aici un instrument de cunoaștere, ci o armă de seducție a propriului ego colectiv. Ne place să credem că suntem singurii capabili să descifrăm gramatica universului, în timp ce restul lumii așteaptă cuminte să fie educat de geniul nostru neînțeles.
Project Hail Mary este, în esență, un feel-good movie. Nu te va lăsa cu noduri în gât sau cu întrebări existențiale, dar te va face să te simți mândru că ești om. E un film care nu vrea să fie o capodoperă abstractă, ci o scrisoare de dragoste către ingeniozitatea noastră. Filmul ne amintește că, „în drumul spre stele”, cel mai important lucru pe care îl luăm cu noi este propria noastră imagine în oglindă.
