Prefer să cred că afinitatea pe care o am pentru latura umanistă nu se datorează doar lipsei de apetență pentru științele exacte. E ceea ce am ales să fac cu viața mea, ceva ce ador de când mă știu. Compunerile din clasa a II-a cu sfârșitul ăla dramatic, gen: ,,Și apoi am deschis ochii și am realizat că totul a fost doar un vis’’ și-au spus cuvântul. Și aici urmează marele ,,dar”: cum rămâne cu lucrurile care nu mi-au plăcut? Dacă clasicul ,,nu îmi place” pe care îl spuneam ori de câte ori aveam această numită oportunitate m-a făcut să mă îndrept spre literatură și limbile străine? Hear me out: dincolo de ,,nu îmi place” stau ani întregi de ,,nu înțeleg”. Nu, nu înțeleg cum și pe ce latură a triunghiului să aplic teorema lui X (aș da și alte exemple pe care nu le înțeleg, dar nu știu, tocmai) – așa că renunț și mă duc la ce a rămas, că oricum mă descurc mai bine.
Ce tocmai ai citit este mai mult sau mai puțin un capriciu autobiografic și servește să înțelegem tot acest mecanism de evitare a confruntării cu propriile limite. Sigur că nu e un verdict final; aș zice mai degrabă că e o încercare de autoprotecție – un confort al naibii de fragil care ne face să alegem doar ce ne convine. Respingem ce ne expune, pentru că e mult mai ușor să pleci dintr-un spațiu în care te simți (sau chiar ești) stângaci, comparabil cu alții și/sau judecat prin comentarii (ne)solicitate. Adresez problema așa: nu e o tragedie că tinerii renunță prea des, ci că renunță prea repede, convinși că disconfortul inițial e un semn clar de incompatibilitate. Cred că știți deja că începuturile pot fi grele și știți sigur că problemele inițiale de adaptare nu spun mai nimic despre ce poate face cineva de fapt.
Faptul că mi s-a potrivit mănușă un alt domeniu m-a făcut să cad într-o capcană destul de urâtă: am fugit ca arsă de orice chestie pe care nu o stăpâneam, fără ca măcar să încerc ceva mai mult decât o făcusem; așa am ajuns să zic că pur și simplu nu îmi place – răspunsul scurt și la obiect care m-a scăpat de orice fel de explicație suplimentară. Dacă nu înțeleg ceva după explicații kilometrice, ,,e pentru că nu îmi place” – un fel de ,,minte-mă frumos”, dacă vreți. Și plec împăcată cu gândul că nu o să mă pricep niciodată; nu îmi place = nu îmi bat capul.
Reflectând un pic, vedem că e și aici un sâmbure de adevăr; nu poți mereu să lupți pentru lucrurile care nu îți aduc satisfacție. E extenuant să depui efort când ceva chiar nu te atrage și simți că nu e pentru tine, mai ales la început. My point: diferența e atunci când realizezi că e important ce se întâmplă după aceea. Dacă, odată ce te prinzi de lucruri, respingerea încă e la ea acasă, probabil activitatea aia nu e pentru tine. Urmează întrebarea roșie: dacă, odată ce începi să pricepi mecanismul, devine interesant? Descoperi că ,,nu îmi place” era doar un mod fancy de a spune ,,nu vreau să mă chinui”. Mie, celei de acum, mi se pare absurd să abandonezi ceva fără să îți dai o șansă reală. What do you mean you’re too comfortable to try harder?
Exemplul meu este, totuși, o singură modalitate prin care putem lăsa ceva. Fie că vorbim despre un lucru căruia n-ar trebui să îi dăm cu piciorul, fie că vorbim despre ceva care, printr-un fel sau altul, ne trimite exact unde trebuie să fim, repet, comoditatea nu e singurul motiv care ne face să renunțăm. What do you mean you’re too afraid to fail? Da, mai sunt și frica, comparația, lipsa suportului. Și există și decizii strategice, să știți – doar că aici e de bine.
Poate că nu e doar cazul generației noastre, însă am în jurul meu prea mulți Gen Z care sunt prizonierii unei lipse acute de ambiție sau de încredere în sine (posibil ambele). Ori avem noi o toleranță mai mică la frustrare ori lipsa susținerii își spune cuvântul. Da, sistemul educațional nu e cel mai încurajator – și nici cel social, în destule cazuri; nu mai zic de pachetul de resurse emoționale cu care vine fiecare – așa că nu aruncați cu pietre, guys. Autoarea asta înțelege că e și mai dificil să continui o activitate în absența a ceva care să te motiveze.
Notă pentru sine: nu mai vorbi de tine la persoana a III-a, weirdo.
Așa am ajuns aici. Am vrut să văd ce se ascunde, de fapt, în spatele deciziei de a abandona. De aceea, am luat la întrebări câțiva tineri și am aflat cum motivele pentru care renunțăm se bat cap în cap și variază în funcție de personalitate, de preferințe și de împrejurări. I-am rugat să descrie un episod în care au abandonat o activitate și să spună sincer dacă a fost their greatest achievement or their biggest failure.
Mihaela – 27 de ani, antreprenor
,,Ca mulți alții, nu știam în ce direcție vreau să o iau după terminarea liceului, dar nu voiam să rămân în urmă, așa că nici nu s-a pus problema să am un gap year. Mă pasiona domeniul de beauty și cosmetică, doar că vedeam atâtea persoane talentate și pline de experiență, încât nici măcar n-am îndrăznit să încerc. M-am înscris la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială pe care am absolvit-o în 2020. Nu mint, nu aveam o părere prea bună când am început și nici nu cunoșteam foarte multe detalii despre ea. După finalizarea studiilor, m-am tot gândit dacă să continui pe ramura asta. Am lucrat ca asistent social și am mai avut locuri de muncă în domeniu, dar gândul meu a rămas tot la cosmetică. A fost o sclipire în mintea mea când am realizat că sunt adult și pot să decid pentru mine. M-am apucat de cursuri în aria de beauty și a mers bine o perioadă, până am simțit, din nou, competiția din jur și m-am temut că nu o să îmi meargă. A durat încă un an să prind din nou curaj și să fac mai multe cursuri, de această dată hotărâtă să reușesc. Acum am propriul meu salon de epilare definitivă care s-a dovedit a fi un real succes. Fac ceea ce mă face fericită, deși am întârziat câțiva ani. Poate m-ar fi ajutat acel gap year și sigur mi-ar fi fost de folos să am mai multă încredere în mine. Mă bucur că nu m-am retras și am decis să revin.”
Alexandra – 20 de ani, studentă
,,Am vrut să dau la Academia de Poliție și m-am pregătit aproape doi ani la sport și la istorie. Mă frustra mult pentru că nu îmi ieșea traseul și mă comparam mereu cu alții care păreau mai buni, iar asta mă demoraliza. Nu a fost lipsă de interes, ci mai degrabă frustrare și neîncredere în mine. În același timp, la meditațiile de istorie mi-am dat seama că îmi place cu adevărat materia, așa că am ales să merg la Facultatea de Istorie. Privind în urmă, nu regret decizia, pentru că simt că mi se potrivește mai bine drumul ales.’’
Florina – 19 ani, studentă
,,La un moment dat m-am apucat de chitară pentru că îmi plăcea mult ideea de a cânta. La început eram entuziasmată, dar când am văzut că nu reușesc să schimb acordurile fluid și că alții progresau mult mai repede, am început să mă frustrez. Mă enerva faptul că nu îmi ieșea din prima și ajunsesem să cred că nu am talent. Am încercat câteva luni, dar m-am lăsat mai mult din frustrare și comparație decât din lipsă de interes. Acum, cred că dacă aveam mai multă răbdare cu mine, aș fi continuat, și uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să mă reapuc.’’
Sebastian – 25 de ani, medic rezident
,,Îmi amintesc când eram clasa a noua și mă pasiona atât de mult istoria încât nu mă vedeam făcând altceva. Am avut persoane lângă mine care m-au sfătuit să nu continui, pentru că este un drum pe care eu aș fi fost singur, un drum pe care chiar trebuia să mă descurc pe cont propriu, un drum care nu avea multe de oferit și care nu oferea niciun fel de garanție de succes foarte mare pe viitor (în ciuda riscului semnificativ când venea vorba de obținerea pe domeniu a unei supraspecializări, a unui loc de muncă decent sau a unei satisfacții când venea vorba de lucrul cu oamenii din domeniu). Regret faptul că am renunțat la istorie? Absolut deloc! Am găsit ceva ce mă ajută foarte mult să-mi consum energia, să fie productiv, să nu mă plictisesc vreodată, să ajut foarte mulți oameni și să am o stabilitate când vine vorba de viitorul meu profesional. Nu pot spune că nu m-am simțit frustrat în primii doi ani de la acea decizie, dar nici că am vreun regret acum. Am găsit altceva de care m-am putut lega și mă simt foarte bine și împlinit.”
Vedem, astfel, că să abandonezi o activitate (de multe ori) în favoarea alteia poate fi cea mai bună sau cea mai rea decizie a ta (sau poate să nu fie nimic, dar nu aici punem accentul). Și cu mentalitatea corectă, înțelegi că nu e niciodată prea târziu pentru ceva (excepție fac situațiile când trece sfertul academic și nu mai poți intra la curs).
