Pentru început, trebuie să recunosc ceva ce s-ar putea să sune ciudat: nu îmi plac deloc SF-urile. Nu am văzut niciodată Star Wars sau Dune din același considerent, pentru că pur și simplu nu e genul meu de univers. Totuși, am ales să o citesc pentru că este peste tot pe Internet, fiind una dintre cele mai lăudate cărți din ultimul an. Dar Proiectul Hail Mary a reușit să facă ceva ce nicio altă carte SF nu a făcut până acum pentru mine, m-a lipit de ea și m-a făcut să devin fan al unei aventuri prin galaxie, cine naiba ar fi crezut?! Este atât de bună și de plină de entuziasm încât, de când am citit-o, nu mi-a mai venit nicio altă carte în minte dacă m-a rugat cineva să îi recomand o lectură fun.
Pe Andy Weir îl știm deja datorită succesului uriaș cu Marțianul, romanul care l-a transformat peste noapte dintr-un science geek programator care își publica scrierile gratuit pe un blog personal, într-un autor de succes. După ce Hollywood-ul i-a bătut la poartă și l-am văzut pe Matt Damon supraviețuind cu cartofi pe Marte în regia lui Ridley Scott, pare să fi reușit imposibilul și să scrie o poveste care depășește prima lui carte. Acesta revine la ceea ce știe să facă cel mai bine: să arunce un om obișnuit într-o situație imposibilă în spațiu și să ne arate cum se poate salva folosindu-și doar mintea. De data aceasta miza nu mai este doar propria viață, ci întreaga noastră planetă. Protagonistul, Ryland Grace, se trezește dintr-o comă la bordul unei nave fără să știe cine este sau ce caută acolo și își dă seama rapid că este singurul supraviețuitor al unei misiuni de care depinde totul.
Povestea e foarte ușor de urmărit, acțiunea se desfășoară pe două planuri: unul în prezent, pe navă, unde Ryland încearcă să înțeleagă de ce Soarele moare sub asediul unor microorganisme extraterestre și unul în trecut, prin flashback-uri ingenios plasate. Așa aflăm că Ryland nu e vreun astronaut antrenat de o viață sau un soldat de elită, ci un fost cercetător care preda științe la gimnaziu. Am murit de drag de fiecare dată când povestea conversații din cadrul orelor lui și cred că această mică nuanță face ca tot textul să fie foarte plăcut de citit, căci îi redă lui Ryland o latură umană extrem de caldă și un umor natural. Face glume chiar și atunci când e foarte speriat și explică lucruri complicate de fizică sau biologie cu entuziasmul unui profesor care își iubește mult meseria. Nu m-am simțit nicio secundă depășită de informații, ci mai degrabă am simțit că particip la un experiment uriaș alături de el.
Dar inima cărții, partea care m-a făcut să nu o mai las din mână, este întâlnirea lui Ryland cu o altă navă extraterestră. Fără să dau prea multe spoilere, relația care se încheagă între pământeanul protagonist și noul său „coleg” de drum este probabil cel mai pur și mai amuzant bromance pe care l-am citit vreodată. Mi-a plăcut mult felul în care Weir explorează barierele de comunicare, m-am frustrat odată cu personajele, am râs de momentele hilare și la final am fost extrem de emoționată.
Ca această carte să nu fie doar o băiețeală corectă, Andy Weir explorează aici teme precum etica deciziilor luate sub presiune extremă, oferindu-ne un personaj feminin secundar, pe Eva Stratt, the girlboss care coordonează proiectul cu o mână de fier și care ridică întrebări morale profunde despre cât de departe putem merge pentru a salva specia. Contrastul dintre entuziasmul aproape copilăresc al lui Ryland și cinismul necesar al Evei Stratt oferă cărții o dinamică morală foarte interesantă. Reușește foarte bine să construiască o lume întreagă dincolo de nava izolată, iar cititorul asistă, prin amintirile lui Grace, la efortul global disperat de a construi nava Hail Mary.
Eu cred că povestea asta este, în esență, o scrisoare de dragoste pentru curiozitatea umană și pentru felul în care putem să găsim soluții incredibile atunci când alegem să cooperăm. Dacă mă întrebi pe mine dacă merită să îi dai o șansă lui Andy Weir și, mai ales, acestui roman, răspunsul meu este un CE MAI AȘTEPȚI???. Nu mi s-a părut deloc o carte uitabilă, ba chiar simt că o să rămână cu mine mult timp de acum încolo. Plus că, a fost ca o gură de aer proaspăt, mai ales că în ultima vreme am citit doar chestii cu teme foarte grele și serioase. M-a făcut să mă simt bine, m-a amuzat și m-a lăsat cu un sentiment de optimism de care chiar aveam nevoie.
Am căutat să văd ce mai zice lumea prin online și toată lumea laudă faptul că, deși e o carte despre spațiu, se simte incredibil de reală și de caldă. Mulți spun, și sunt total de acord, că Ryland Grace este unul dintre cele mai reușite personaje din ultimii ani, tocmai pentru că nu e un „superman”, ci un tip cât se poate de normal.
Autorul mărturisea într-un interviu că, spre deosebire de alte proiecte, acesta a fost scris aproape vizual, având deja în minte ritmul unei producții de mare anvergură, făcând lectura să fie extrem de fluidă, aproape ca și cum ai viziona un film în timp ce întorci paginile. Ceea ce sincer, chiar s-a simțit, a construit foarte bine fiecare scenă, încât e foarte ușor să urmărești povestea. Vei ajunge să îi ții pumnii personajului în timp ce măsoară viteza luminii sau compoziția aerului, nu pentru că îți pasă de formulă în sine, ci pentru că vrei ca el să reușească.
Luna aceasta apare și ecranizarea, iar alegerea lui Ryan Gosling pentru rolul principal pare să fie exact ce trebuie. Regizorii sunt cei care au făcut și Spider-Man: Into the Spider-Verse, deci ne putem aștepta la un ritm alert și la o estetică vizuală de top. Producția se anunță a fi un eveniment major în cinematografe, mai ales că scenariul este scris de Drew Goddard, cel care a adaptat și Marțianul.
Și ok, dacă nu aveți încredere în mine, Bill Gates a pus-o în topul cărților lui preferate, deci poți să o citești și dacă vrei o gură din „billionaire lifestyle”. ;)))
