Cine suntem noi, femeile? Cum definim feminitatea? Rivalitatea aceea absolută? Dorința permanentă de a fi suficiente? Efortul epuizant dar și împlinitor de a excela, cu orice preț sau de a fi, pur și simplu, pe placul cuiva? Astăzi, discutăm despre Tetralogia Napolitană, de Elena Ferrante, serie de cărți care urmărește, probabil, cea mai complexă poveste a unei prietenii, marcate de invidie, comparații și dependență reciprocă.
Dar, la început, cine este Elena Ferrante? Un pseudonim literar care a marcat o veritabilă revoluție literară prin subiectele abordate în cărțile sale. Scrierile, inițial, publicate cu greu, la editura proprie, căci nici un editor nu ar fi avut tăria de a-i confirma atât brutalitatea, cât și onestitatea. Pe neașteptate, seria Tetralogia Napolitană a devenit bestseller internațional care a inițiat așa spusa febră Ferrante.
Completăm cu o ecranizare în serialul cu același nume, coordonată din umbră de Elena Ferrante, a cărei identitate rămâne necunoscută, lăsând opera să vorbească singură și demonstrând că sinele poate fi un plan secundar atunci când scrisul spune totul.
Napoli, La dolce vita, numai că nu era chiar așa dolce.
Ne aflăm într-un cartier sărăcăcios din Napoli de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe fondul unei comunități conduse de familii influente și corupte, Solarra și Carraci. Un loc unde violența este la ordinea zilei, o stare de fapt, alimentat de un dialect obsedant, arhaic, provincial, perceput ca o amprentă a mizeriei.
Pe acest fundal facem cunoștință cu protagonistele, Elena Greco și Lila Cerullo. Băieții din cartier, Pasquale, Alfonso, Nino, Rino, Enzo. Fetele, Gigliola, Nadia, Ada, Pinnucia. Dinamicile sociale din cartier. Scandalurile (suntem în Italia, e o mini telenovelă) sunt la ordinea zilei. Un Ev Mediu transpus la mijlocul Secolului al XX-lea.
Demitizarea artistului sensibil
Nu putem discuta despre feminism fără a-l deconstrui pe Nino Sarratore. Poate chiar o definiție a decăderii feminine, personajul expune ideea că putem să ne anulăm reușitele, eforturile, putem să dăm atât de mult de la noi numai pentru a fi cu un bărbat care pare ,,diferit”.
Da…și Nino chiar pare diferit… la început…the it guy. Genul care te-ar face să renunți, literalmente, la tine, la viața ta, numai pentru a fi cu el (Nu vreau să dau spoilere prea multe, dar Elena este înnebunită după el încă de la șapte ani, și ajunge să fie împreună cu el abia la 40).
Iar el, acest tânăr melancolic, este întocmai imaginea miniaturizată a tatălui său, personaj cu care nu-și dorește să se asocieze. Da, până la urmă și el a crescut în cartier. Deși folosește un paravan al inteligenței, menit să atragă, ascunde egoism. Mult egoism susținut de o aură misterioasă (apare strict în momente cheie ale seriei, atunci când e copil, după, într-o vacanță, respectiv o pauză de 10-15 ani, și reapare). Dovada că BĂRBAȚII SE ÎNTORC ÎNTOTDEAUNA. Portretizat în postura unui zeu neînțeles, profund, inteligent peste medie, imposibil de atins, Nino devine simbolul unei iluzii care transformă emanciparea într-un simplu accesoriu al vanității masculine.
Ah… și să nu uităm de momentul în care Nino o numește le Lila primitivă… se cam dă de gol singur…. Felul în care se lasă curtat. Modul în care, la finalul volumului 4 (again, nu vreau să dau spoilere), devine imaginea idealizată a politicianului oportunist, care confirmă parvenitismul acestuia, o carcasă sub care zac aceleași instincte și atitudini ale bărbaților violenți din vechiul cartier. IAR SEMNELE AU FOST ÎNTOTDEAUNA ACOLO.
Perspectiva provincialului – Corpul ca pedeapsă
Elena observă cu resemnare cum anii trec peste femeile din cartier. Cum îmbătrânesc și cum se urâțesc mai repede decât ar fi normal. Un efect al căsătoriei premature, al unei vieți grele, al sărăciei, al abuzului. Observăm, pe parcursul lecturii, cum Elena, tânăra femeie, se teme din a-i semăna mamei. Din a-i prelua șchiopătatul. Urmând ca, spre finalul ultimului volum, să se obișnuiască și să iubească această particularitate a corpului său, poate o moștenire transgenerațională a vieții femeilor dinaintea ei. O istorie care îi aparține și nu prea, o istorie mistuită de patriarhat și dominare, o istorie pe care, cel puțin în plan sentimental, are voința de a o schimba.
Dorința de a uita dialectul și de a-l înlocui cu limba italiană, cea scrisă academic, poate fi interpretată ca o negare sau un refuz al identității și al originii, o mască a unei intelectualități mimate și nu însușite (Elena se descrie pe sine ca fiind diligentă, dar nu inteligentă).
Evoluția socială, fizică, comportamentală a fetelor de vârsta ei, timp de 50 de ani, justifică mentalitatea înapoiată, lipsa de scrupule. Lipsa de orizonturi (unul dintre puținele pentru acea vreme fiind căsătoria cu cineva mai înstărit cât timp încă ești tânără și frumoasă), devine pilonul principal al unei comunități în care mândria se calculează exclusiv în avuție și bunuri materiale, proveniența acestora fiind irelevantă.
Bogăția care nu spală mizeria
Încă de la începutul primului volum, Prietena Mea Genială, fetele egalează bogăția cu faptul de a învăța sau de a scrie o carte. Își propun un pariu, acela ca, atunci când cresc, cel puțin una din ele să trăiască din scris. De la tentativa basmului ,,La fata blu”, scris de Lila în clasele primare și până cărțile publicate la maturitate de Elena Greco, profeția este îndeplinită de cine se aștepta mai puțin.
Copilele au un destin complementar diferit. Lila este sclipitor de inteligentă, dar nu i se oferă șansa de a-și continua educația după clasa a cincea. Studiază singură, când poate și cum poate. În schimb, Elena are șansa de a termina gimnaziul, liceul și, ulterior, facultatea, iar în pofida educației, destinul nu îi va fi unul fericit.
Lila se căsătorește de la vârsta de 16 ani, dar nu neapărat din dragoste, ci din dorința financiară, care nici măcar nu îi aparține ei, ci familiei, care vede în ea o monedă de schimb pentru integrare socială în familiile înstărite. Tocmai de aceea îl alege pe Stefano Carraci, care inițial pare un tânăr bun și cumsecade, și îi refuză avansurile lui Michele Solarra. O lecție permanentă a aparențelor înșelătoare. Soțul în aparență iubitor care este, de fapt, abuziv, dovedind că banii nu pot cumpăra umanitatea pierdută.
This Is What Makes Us Girls
Narațiunea se realizează exclusiv din perspectiva Elenei. Aparent, norocoasa. Cea care a avut posibilitatea, resursele materiale de a-și continua studiile. Privește din neputința unui subordonat și este, după părerea ei, subordonată atât fizic cât și intelectual Lilei, prietena sa din copilărie. Acea Lila care nu și-a terminat gimnaziul. Acea Lila care s-a căsătorit la vârsta de 16 ani. Acea Lila frumoasă, cu tenul curat, cu pielea catifelată, cu picioare lungi. Acea Lila care era tot timpul prima. La orice. Acea Lila care nu este Elena. Elena, cea care poartă ochelari. Cea care nu este așa frumoasă, cea care nu este așa deșteaptă. O umbră a Lilei, așa cum se autodescrie. Este drama acelei ,,geniale” care, în ciuda diplomelor și succesului social rămâne prizonieră complexului de inferioritate, convinsă că strălucirea ei e doar o reflexie palidă a capacității cognitive a Lilei.
În final, cine este prietena genială? Lila, datorită inteligenței sale native? Elena, prin disciplină și rigoare? Prietenia este, aici rivalitate ascunsă, o comparație permanentă, adevărata fațetă a prieteniei, descrisă brutal. Iar tinerele devin oglindă una celeilalte, se completează, într-o simbioză dureroasă în care una nu poate străluci fără cealaltă. Într-o lume care le-ar fi vrut șterse, incolore, ele aleg, metaforic, să se devoreze una pe cealaltă pentru a rămâne, în sfârșit, de neuitat. Pentru că, privind prin ochii celeilalte, devin prietena genială.
