Mai suntem atenți la balet și operă?

Undeva între o conversație despre algoritmi și Netflix și moartea structurii în trei acte, Timothée Chalamet a spus că nu vrea să lucreze în balet sau operă, „sau, știți voi, domenii unde e ceva de genul: <<hey, țineți chestia asta în viață!>>. Deși e ca și cum nimănui nu-i mai pasă de asta”.  El a adăugat imediat: „Cu tot respectul pentru oamenii din balet și operă. Am atacat fără motiv”. 

Afirmația pare să taie necruțător, iar tonul de șmecheraș nu-l ajută. Pe scurt, avem un actor care privește de sus alte domenii culturale și atinge un punct, într-adevăr, sensibil. Însă, dacă privim în ansamblu, poate reușim să coborâm torțele și furcile și să punem la loc ghilotina, deocamdată.

Actul întâi (la care nu ne-am uitat)

Variety și CNN au organizat un eveniment la Universitatea din Texas, unde actorii Matthew McConaughey și Timothée Chalamet au purtat o discuție despre evoluția carierelor lor, rememorând momentele în care au lucrat împreună la Interstellar.

Conversația pe care Chalamet a purtat-o cu McConaughey merită citită în întregime.  McConaughey tocmai întrebase dacă ne pierdem răbdarea pentru narațiunile lente, dacă atenția tot mai scurtă ucide primul act al unui film. Chalamet a răspuns recunoscând tensiunea dintre ceea ce vor studiourile și ce ar dori publicul. Apoi, a spus că nu vrea să fie persoana care, într-un talk-show, face campanie pentru cinema în același mod în care oamenii fac campanie pentru balet și operă. 

Pentru puțin context și ca să nu las nimic la o parte, discuția decurge așa:

McConaughey: Actul întâi, însă, în această epocă a atenției scurte și a spoturilor de 12 secunde, ne pierdem atenția și răbdarea pentru actul întâi? Pentru că este primul lucru care se taie. Este primul lucru de care un studio vrea să scape. Văd din ce în ce mai des actul doi începând de la pagina 12. Văd seriale în zece părți în care, bam, actul unu durează peste 32 de minute în primul episod, și treci imediat la conflict. Mi se pare abreviat. Crezi că am dreptate?

Chalamet: Cred că da, dar am observat un fenomen dual în care majoritatea lucrurilor sunt împinse în această direcție. Cred că am văzut un articol despre un fel de ghid de producție al Netflix – nu pentru toate filmele, nu vreau să vorbesc în mod disprețuitor – dar în care vor să aibă cele mai mari scene de acțiune la început. Logica era că păstrai scena de acțiune importantă pentru finalul filmului și păstrai artificiile pentru final, dar acum vor ceva la început. Cred că acum se întâmplă și un fel de inversare. Dar ideea este că, chiar și în cazul filmului „Frankenstein”, care e un film extrem de popular în acest an, nu mi s-a părut că ritmul era extraordinar de rapid sau ceva de genul ăsta, dar a captivat publicul, știi? Dar trebuie să arăți clar că e un film serios sau ceva de genul ăsta. Iar unii oameni vor să se distreze și să o facă repede. Eu sunt chiar la mijloc, Matthew, pentru că admir oamenii și am făcut-o și eu, mergând la o emisiune de talk-show și spunând: „Hei, trebuie să menținem cinematografele în viață. Știi, trebuie să menținem acest gen în viață”. Și o altă parte din mine simte că, dacă oamenii vor să vadă filme precum „Barbie” sau „Oppenheimer”, vor merge să le vadă și vor face tot posibilul să se laude cu asta. Și nu vreau să lucrez în balet sau operă sau în domenii unde e ceva de genul: hey, țineți chestia asta în viață”. Deși e ca și cum nimănui nu-i mai pasă de asta. Cu tot respectul pentru oamenii din balet și operă. Tocmai am pierdut 14 cenți din audiență. Dar, da, am tras niște lovituri fără motiv.

Clipurile care au circulat au tăiat mai toate aceste aspecte. S-a răspândit partea cu „nimănui nu-i mai pasă de asta”, lipsită de ironia faptului că un dialog cu privire la capacitatea de atenție a publicului ajunge chiar el o dovadă a lipsei acesteia. O conversație despre incapacitatea noastră de a urmări primul act a fost redusă la un moment de câteva secunde la care majoritatea oamenilor au fost reactivi. Dacă Chalamet avea nevoie de vreo dovadă că dubiile lui erau justificate, controversa în sine probabil că i-a oferit-o. Versiunea simplificată s-a răspândit pentru că era mai utilă. O vedetă de cinema care pune sub semnul întrebării natura promovării artelor creează o poveste ceva mai complexă. Un actor hollywoodian cu nasul pe sus care respinge secole de „high culture” scrie o poveste mult mai bună. Lumea artelor a căpătat un personaj negativ, avem un nume de bifat pentru controversa săptămânii și avem cu ce să ne demonstrăm afinitatea pentru cultură. Nevoile tuturor au fost satisfăcute, exceptând, poate, nevoia unei conversații sincere.

Nu înseamnă că Chalamet a avut dreptate. Chiar și interpretată cu indulgență, ideea pe care a exprimat-o indică o întrebare reală care merită un răspuns real, mai degrabă decât o ridicare din umeri și un „cu tot respectul”. Lăsăm la o parte faptul că s-a născut într-o familie în care sora, mama și bunica au fost dansatoare, ceea ce poate îl face să privească cu alți ochi lumea baletului. Lăsăm la o parte tonul său arogant și hiperbolele. Lăsăm la o parte că Chalamet oricum nu e o autoritate supremă în domeniul artei și culturii. Dacă cinematografia în sine se află în dificultate (și este cazul), atunci dinamica „mențineți acest lucru în viață” de care se temea ar putea fi mai aproape decât crede el. Și, dacă suntem sinceri, aceeași întrebare pe care o punea implicit despre balet și operă merită pusă despre fiecare formă de artă care depinde mai mult de bunăvoința instituțională decât de prezența efectivă a publicului. 

Merită să ne oprim un moment asupra acestui aspect și să privim în ochi elefantul din cameră. New York Times a remarcat, în urma viralizării momentului, că motivul pentru care mass-media mainstream a vorbit despre balet a fost faptul că Chalamet l-a menționat. O magnifică prim-balerină a City Ballet, pe nume Mira Nadon, a subliniat Times, ar trebui, din orice punct de vedere artistic, să beneficieze de aceeași atenție ca orice vedetă de cinema. Nu este cazul. Săptămâna în care baletul a intrat în conversația mainstream, a făcut-o prin ușa din spate a unei controverse legate de o vedetă.

Suntem în stadiul de „keeping it alive”?

E dificil să avem conversația asta fără să ne gândim la cum funcționează, sistemic, cultura. Ideal, am separa arta de bani și politică și am merge spre artă când simțim că ne sufocă politica. Însă, arta înseamnă și un loc de muncă pentru artiști. Cultura are nevoie de bani și interes real ca să existe, nu doar din partea publicului. 

Un exemplu bun e Metropolitan Opera (Met), una dintre cele mai prestigioase instituții culturale din lume – care e într-o criză financiară. Factorii ce au adus-o aici sunt mulți. Au scăzut drastic banii veniți din vânzarea biletelor. Met are cel mai mare buget din lume pentru o operă, iar până la trei sferturi din acesta este direcționat către costurile legate de angajați. A decis să introducă spectacole duminica pentru a atrage public nou, însă acest fapt a dus la costuri duble cu plata tehnicienilor de scenă. Are datorii de zeci de milioane de dolari și, bineînțeles, pandemia a lovit și ea. Pe termen lung, Mertropolitan Opera se confruntă cu un public care îmbătrânește, atenția tot mai limitată a spectatorilor și competiția acerbă din partea internetului și streamingului. Fostul trompetist principal al operei, Mark Gould, spunea că Met face tot ce poate, „dar nu cred că majoritatea oamenilor pot numi un cântăreț de operă în afară de Pavarotti –  iar el a murit acum 20 de ani”.

Met i-au spus lui Elon Musk, mai în glumă, mai în serios, că dacă obțin o finanțare de la el o să-i facă un spectacol pe Marte. Ulterior, directorul Met a căutat soluții și soluții, întorcându-se spre o finanțare din partea Arabiei Saudite, un acord încă nesemnat, dar criticat.

Și atunci mor baletul și opera sau nu? Nici chiar. Să nu fim alarmiști, interes există. Baftă să prinzi un loc pentru La Scala în Milano (și să și vezi bine) dacă nu ești pe fază cu luni înainte. Și aici în România, cam de fiecare dată când am fost la un spectacol m-am bucurat să văd sala plină. Publicul care chiar vine are răbdare, inclusiv pentru spectacole precum „Carmen”, ce durează mai bine de trei ore. Însă biletele vândute nu se transpun automat în succes. Trebuie să ne gândim și la numărul de reprezentații pe care și-l permite fiecare sală. Nu putem să ne prefacem că nu există dificultăți și că lucrurile nu par să meargă într-o direcție nefavorabilă.

Numărul „0.07” stă deasupra fiecărui teatru și opere din România nu ca o referință la James Bond, ci la faptul că acesta a fost procentul alocat din PIB la cultură în 2025. Rămâne de văzut cu cât rămânem pe 2026. Iar cinematografia, pe care Chalamet o apăra, este cea mai afectată: finanțarea filmelor a scăzut de la 123 de milioane de lei la 50 de milioane de lei. 

Cu ce rămânem?

În toată agitația asta, fiecare participant avea câte ceva de câștigat. Nu spun asta în încercarea de a induce că „sunt interse mari la mijloc,” ci mai degrabă așa functionează lucrurile pe net. Cu alte cuvinte, nimeni nu era pur și simplu doar un apărător al culturii și ne folosim, în vreun fel sau altul de astfel de momente.

Chalamet a vorbit la un eveniment dedicat cinematografiei, cu scurt timp înainte de Oscaruri, unde a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun actor”. Comentariile sale, indiferent de intenția lor, i-au menținut numele în centrul discuțiilor exact în momentul în care era cel mai util. Teatrele și operele au ocazia perfectă de care chiar trebuie să profite ca să câștige public. Criticii și jurnaliștii au primit pe tavă un subiect. Influenceri și celebrități se pot pune acum de o parte sau de alta și, la finalul zilei, își mai strâng niște vizualizări. Indignarea a fost, într-un sens foarte practic, o resursă pe care toată lumea a exploatat-o. Bine v-am regăsit în economia atenției.

Toate astea mă duc ușor cu gândul la 2019, când Martin Scorsese a spus că filmele Marvel nu sunt cinema. Discuția îmi apărea la fiecare trei scrolluri, lumea filmului a luat partea uneia sau alteia dintre tabere, articolele de opinie s-au înmulțit, iar Scorsese însuși a scris un editorial în care și-a dezvoltat argumentele. Apoi totul s-a terminat. Marvel a continuat să producă filme, cinematografia de prestigiu a continuat să se bată cu streamingul. Nimic nu s-a schimbat, pentru că controversa nu a avut niciodată ca scop schimbarea.

Internetul a făcut ceea ce face de obicei. A considerat controversa utilă pentru scopuri care nu aveau nimic de-a face cu baletul sau opera. Am văzut comentarii umplute de oameni care au profitat de moment pentru a-și exprima iritarea generală față de Chalamet, anterioară oricărui lucru spus despre operă. Dacă e să fim sinceri, o parte din atitudinea defensivă are mai puțin de-a face cu valorile culturale și mai mult cu faptul că oamenii au încetat să-l recunoască ca fiind persoana pe care o considerau că e. Unii spun că s-a schimbat, că nu le place cu cine iese, că se îmbracă diferit. Nici nu mai contează că a mai spus aceleași lucruri (ce-i drept, mai cizelat) despre operă și balet și prin 2019 live la TV. 

Printre răspunsurile care au circulat, unul se remarcă prin ceea ce dezvăluie fără să vrea. Cineva a susținut că biletele la cinema (sau la „filmul lui de rahat”) sunt mai ieftine decât cele la operă sau balet, că o persoană obișnuită nu poate merge la un spectacol al New York City Ballet sau la operă, și că acest lucru se datorează faptului că acestea sunt forme de artă apreciate, pentru care trebuie să economisești. Sigur, există un adevăr acolo. Biletele la astfel de spectacole costă mai mult pentru că costurile de producție sunt mai mari. Însă, am mai văzut și afirmații de tipul „oricum îi poți pirata filmele” sau că degeaba vorbește de balet și operă că nici filmul n-o duce bine. Ironia faptului că oamenii încearcă să diminueze filmul, tot o formă de artă, în apărarea alteia, făcând parte din exact ceea ce a provocat indignarea în primul rând, n-ar trebui să ne scape. Accesibilitatea filmului nu e un punct în defavoarea lui. Conversația despre elitism e una lungă și care merită avută, dar nici genul de snobism cultural care a îndepărtat potențialii spectatori de operă de generații întregi nu ajută. Dacă vrei ca oamenii să se intereseze de balet și operă, poate nu ar trebui să începi cu argumentul că interesul este un privilegiu pe care ei nu l-au câștigat încă.

Au apărut, la scurt timp după replicile lui Chalamet, răspunsuri din partea Metropolitan Opera, Royal Opera House, Royal Ballet, English National Opera, La Scala, and LA Opera. Inclusiv opere din România au răspuns la cuvintele lui Chalamet. Au făcut clipuri și ne-au reamintit de munca din spate într-un mediu atât de dificil spunându-ne că ar trebui, pe bună dreptate, să ne pese. 

Cel mai bun lucru care poate să iasă de aici e ca lumea să mute discuția din indignare în online spre implicare în offline și să mai cumpere câte un bilet, două. Cel mai rău scenariu e cel în care oricum ne aflam deja, în care ne supărăm în comentarii și reeluri, spunem că ne pasă, dar uităm peste o săptămână. Rinse and repeat.