Gândurile despre viitor nu-mi dau pace. Întotdeauna ele mă iau și mă atârnă de niște sfori, făcând să arăt de parcă aș fi marioneta lor. Mă transformă în ceva fără viață, într-un soi de statuie care nu poate trăi bucuria de a fi vie. De prea multe ori m-am criticat că nu știu să trăiesc prezentul. Nu știu cum să simt mai mult, deși știu că oricum simt totul mai intens decât alți „camarazi de viață”. Și tot continuând așa, din una în alta, din stres în stres, o problemă medicală m-a obligat să-mi regândesc modurile în care privesc lumea. Am învățat noi obiceiuri, m-am despărțit cu greu de altele. Nemaigăsind soluții, terapeuta îmi spunea că poate ar fi momentul potrivit să înțeleg că niciun creier nu e setat să-și vadă doar de prezent. Și poate că ar trebui să-i amintesc acestui sistem că suntem aici, acum, spunându-i „azi e azi, facem X lucru”. Nu e nici pe departe ceva ușor de învățat sau practicat, asta e clar. Dar în fața situațiilor în care stresul mă mănâncă de vie, mă simt mai puternică dacă le fac în ciudă grijilor cu acest „scut”.
Proiectul foto „Azi e azi. Mâine nu poate fi definit” este despre momentele în care punem pe pauză rutina, pentru a avea mai multă grijă de noi. Și e scris la persoana întâi plural, pentru că așa îmi liniștesc creierul, considerându-l partener în tot ceea ce fac.
Azi e azi, luăm exemplul vecinului și ieșim în fața blocului pentru a bea cafeluța. Așa, o să vedem și vremea. De mâine avem timp pentru alte griji.
Azi e azi, vom merge pe Victoriei să vedem ornamentele de Crăciun de pe clădiri. De mâine vedem ce vom mai face.
Azi e azi și dacă mintea mea e la fel ca un cort de circ, vom încetini și ne vom preocupa mai mult de noi.
Azi e azi și la fel ca ieri, ne vom bea cafeaua în fața blocului. De data asta îmi voi lua și aparatul foto cu mine, poate îmi mai reînvii pasiunea pentru fotografie. Mâine poate fi oricum, atât timp cât azi îmi e cel puțin ok.
Azi e azi și ne luăm atenția de la social media, pentru a o direcționa către pisici portocalii.
Azi e azi și vreau ca viața să se simtă ca atunci când ascult manele vechi. Adică totul să pară ușor.
