Sunt liberă

Cel mai romantic lucru din ultima perioadă a fost când mi-am înlocuit florile de adio, primite de la job, cu florile de la fostul iubit. Un buchet roz, cu un singur trandafir oranj, pe care l-am luat la schimb din buchetul colegei, care a plecat și ea, dar la biroul din Bruxelles. Pe mine m-au constrâns să trec pe PFA sau SRL, să plătească mai puține taxe, așa că am plecat. Singurul fir care s-a ofilit a fost cel portocaliu (oranj sună așa inutil). Din buchetul ei, doar cel roz a rămas în picioare o zi în plus. Uneori, e nevoie de o singură zi în plus să nu mă ofilesc. Cel mai des, mă ofilesc într-o singură zi.

Vaza maronie era spartă, lungă și cu valuri bej și aurii, cu toartă și o alură de pe vremuri, singura din apartamentul lui Edi. Am pus-o într-un bol de plastic, să nu curgă apă pe blat. Al doilea buchet era superb. Nu vreau să vorbesc despre el.

M-am eliberat, mă gândesc. Ori m-am descotorisit. Vine ceva mai bun în viața mea. Cronologia e incertă, dar măsurile de austeritate sunt sigure, și de lungă durată. În câțiva ani or să vină extremiștii la putere, acum suntem doar în întârziere. Sunt liberă să aleg ceva nou, să-mi croiesc un alt drum, dar unde aș putea să mă duc, când nu sunt pregătită să dau jumate dintr-un salariu pe care nu-l am, pe o chirie pe care nu o am, într-o țară care pare că face tot ce-i stă în putere să se descotorosească ea de mine? 

Printre frânturi, what ifs and maybes, printre scurgeri și toată apa care se prelinge, se formează un ochi de apă care se umple încetișor. Pot să mă duc oriunde. 

M-am întors de curând din Georgia, unde am fost într-un Erasmus+ de două săptămâni. Plec să mă regăsesc, mi-am și ți-am zis. Așa zic mereu. 

După o noapte petrecută în aeroportul din Tbilisi și o escală de opt ore în Istanbul, ajung înapoi în București. Frântă și fericită să văd aeroportul din Otopeni, mă pun pe scaun în tren și deschid Insta. Văd textul lui Alice, Unde ne-am pierdut, de simțim nevoia să ne tot regăsim? Nu am idee unde m-am pierdut, Alice, s-a întâmplat demult, cred, dar, în sfârșit, încep să mă simt mai plină. Nu cred că fugim să ne regăsim, ci să ne construim. Asta tot aud, cel puțin, că ar trebui să văd perspectiva asta. Nu prea o văd. Plec să mă regăsesc. Mă tot pierd de mine.

Până acum puțin timp, când plecam undeva și mă pierdeam printre străduțe pline cu gelaterii, printre oameni care par mereu mai buni decât ai noștri și peisajele mai vii, simțeam întotdeauna că las o parte din mine acolo. Că-mi las o bucățică din suflet. Mereu mă întorceam acasă cu un sentiment de goliciune și senzația că, într-o zi, va trebui să mă reîntorc în acel loc, să-mi iau sufletul dospit printre rodii și portocali. Că acolo mi-e locul, de fapt, că acolo e acasă.

Acum e diferit. Simt că primesc, nu că dau sau tai din mine și plantez undeva unde nu-mi cere nimeni, iar pământul nu e roditor. De fapt, simt că se adună, încet, în mine, picătură cu picătură. Simt că pot aduce puțin din ospitalitatea georgienilor acasă, că pot să nu mă grăbesc, că mă pot bucura oricând de oameni diferiți mie, că pot doar să cer ca să am ocazia să primesc. Senzația pe care am descoperit-o e plenitudinea, deși eu am zburat să-mi manifestez libertatea. Ca luna, în fazele ei, mă umplu ușor-ușor, negreșit. 

Uit foarte des că cea mai mare putere pe care o am e să renunț. La lucruri, locuri, oameni, haine, gândiri. La obiceiuri mi-e mai greu, la luat decizii mi-e mai greu. E vară și e lună plină în Săgetător. Doar jumătate din fraza asta e relevantă, nu-ți zic care. De fapt, un singur cuvânt. Plină. (fragment din iunie)

Sunt plină. De mine și de libertatea pe care mi-o asum și care îmi rămâne mică uneori, tot mai strâmtă, vie mai degrabă în mintea mea și nu în viața reală. O să fac aceleași căcaturi și la 50 de ani? Selfie-uri pe story cu melodii pe care nu le ascultă nimeni, dar ale căror versuri le-am curatoriat atent, să meargă bine riff-ul, și beat-ul și să se potrivească cu fit-ul, cu tușul de ochi, cu ziua, cu faza lunii. Dacă îmi închid conturile de social media, cum o să știe lumea cât de liberă sunt, cât de zeflemitor exist și cât de non-conformistă mă regăsesc? Cineva care e pasionat de filosofie să integreze acest shower thought într-un concept, vă rog, mie mi-e silă să citesc bărbați cu opinii. Dați un sens realității mele. 

Asta încercam și eu să fac în microbuzul strâmt din Tbilisi până într-un sat din Racha, undeva în munți, când m-am pus să ascult podcastul lui Striblea cu Mihnea Măruță și Cristian Tudor Popescu. Cred că cinșpe minute au stat bărbații ăștia să-și facă complimente unul altuia în cerc, despre cine e mai gânditor. Doamne iartă-mă, get to the point și nu vă mai sugeți unul altuia pula. În fine, recomand podcastul, dați și voi skip pe la un sfert.

Vara trecută, îmi venea să renunț la mine ca să te am, dar n-ar fi fost suficient. Nu insuficient, doar nepotrivit, o măsură greșită, clar, dar care e măsura potrivită când nu știi cât porți? 

Cât am să mă mai torturez singură? Dar cineva trebuie să îți țină locul. Eu mă chinuiesc s-o fac, ție parcă îți venea mai natural. Îmi venea să renunț la mine, tacticos și cu intenție, nu să mă pierd în tine tiptil, să dispar, să mă sugrumi, să plutesc cum îmi doresc. Cum aș fi putut să nu renunț, să nu dau bucăți vii din mine, când era atât de cald în iulie și tu mă cuprindeai noaptea de fiecare dată când îmi mișcam corpul și nu-mi dădeai drumul nici o clipă? Nu mai puteai de cald și eu nu mai puteam de tine. Încă îmi spun că nici tu nu mai puteai, ți-am umplut privirea de mine. Vreau să fii iubitul meu, îmi răsuna în cap dimineața, cu disperare, între-trezită, când știam că nu va fi ceva serios între noi. Știam că n-am să pot casual. Aș fi vrut să nu-mi pese, să nu mă atașez, cum o făceam la 21, doar ca să te am mai mult, dar n-ar fi fost atât de dulce, atât de îmbietor, ca un vis febril care taie în carne vie, ca senzația strânsă din gură după ce-mi imaginez că mușc o felie de lămâie, ca dorința de a-mi înfige unghiile în tine, ca vânătaia de pe coapsă după ce m-ai plimbat cu motorul, ca ceva care încă mocnește după un incendiu devastator care s-a stins. (cândva anul trecut)

Partea asta am scris-o demult. Încă rezonez cu ea, fiindcă e egoismul meu acolo, dar nu mai mocnește nimic, în sfârșit. Însă, acum înțeleg diferența dintre un gând intruziv și unul cu intenție. Nu vreau să fiu acaparată, să mă simt ca într-un vis covărșitor din care nu pot scăpa. Vreau să pășesc încetișor spre tine, cald, încet, suav, într-o fustiță albă care face valuri când merg. 

Nu știu acum ce mă învață viața, sunt într-o perioadă ciudată, de tranziție. Mi-am tot spus bucăți din textul ăsta înaine să adorm și când eram în duș și acum nu mi le amintesc, convinsă că o să curgă iarăși natural când încep să scriu. Adevărul e că nu știu mai nimic și mă îndoiesc de tot. De ce am vrut de la tine atunci și nu m-am mulțumit cu ce a fost când încă rămăsese perfect. 

Simt de parcă am stricat eu tot. Încă te-aș vrea, mă gândeam, fără să știu ce urma să simt acum, iar Eckhart Tolle mă învață că dorința e alimentarea egoului. Trec prin niște chestii de rahat rău în viață și am apucat singura carte de spiritualitate din bibliotecă, nu-mi săriți în cap că-i problematică, nu-mi pasă.

Oricum, ceva serios e îndoielnic. Nu exista și mi-am sacrificat singură libertatea și o tot fac constant, că internalizez sfaturi despre relații de pe net. Liberi amândoi și împreună cum mai arată? Sunt lipsită de frânghii, le vreau doar dacă mi le strângi tu, atent, iar ochii mei voi arde de dorință. 

Dar sunt sătulă. De alergat după idealuri care nu sunt ale mele, de a mă încadra în niște convenții sociale atât de strâmte. M-am săturat de telefon și social media și vorbit non-stop și comenzi pe Vinted și din Farmacia Tei și cafea de specialitate și atât de multă așteptare ca următorul lucru să fie cel final, cel împlinitor și dulce și zemos și că în sfârșit n-o să-mi mai trebuiască nimic. Unde se termină? 

Nicăieri. Stopul e în mine. M-am oprit din a-mi cumpăra lip gloss-uri.

Mă reașez și îmi dau voie doar să fiu. În tren, cu vreo 60 la oră într-un câmp, 4 iulie. 

Am văzut o reclamă și acum mi-e poftă de plăcintă cu mere. Scaune vișinii, late. Am multe stickere pe laptop și sper că fata din fața mea cu pierce în nară și încălțări butucănoase a observat că-s cool. Că pentru ea le-am pus, am așteptat momentul ăsta toată viața. E ceva liniștitor la sunetul de șine. Sacadat și ritmat, greoi și înfierbântat, încă merge. Mi-am luat un corn 7Days și o cafea cu lapte, de aia la doză, de la un domn cu burtă care le vinde dintr-un coș albastru de cumpărături. Ia pauză între reclamele de pe YouTube și ia un apel. N-are rost să se angajeze pentru o oră, cică, că pierde ajutorul de șomaj. Cinstit. Un corn și-o doză, 23 de lei. Acum cât o fi?

Oare când eram în duș și-mi veneau cuvintele curgând printre picături, cum se așezau? La ce mă gândeam? Ceva despre drumul spre devenire, sigur. Drumul spre devenire ca femeie, sigur. 

Mă gândeam că e pavat cu ceva, dar nu mai știu cu ce. Aveam o metaforă pentru așteptări și convenții sociale. E pavat cu prea multe și nu e drumul spre a deveni femeie. Doar devin adult, sau sunt de mai demult, dar nu mă simt, nu știu cum ar trebui să se simtă. Nici măcar nu e un drum, că nu are o destinație. Un exercițiu. 

Să fii femeie se simte ca o cursă cu obstacole, trebuie să-mi câștig tot timpul dreptul de a fi. Acum nu mai e cineva extern să-mi zică cum să fiu, nu mai e vreo figură la școală, sau la muncă, sau în familie. E la mine în telefon și în creier. Reclame la extensii de gene, botox, lifting-uri, injectări cu acid, haideți să vă arăt ce intervenții mai bune ar putea să-și facă concurentele de la Insula Iubirii, botine Naked Wolfe la 1500 lei, proceduri de slăbit, meme-uri și reels doar despre dragoste și relații. Reclamele la gloss-uri. Îmi plac de mor gloss-urile. Totul din online e o capcană, oricât de autentic vrea să pară, oricât de bine intenționată e fata care postează. Am învățat la facultate rahaturile astea, ar trebui să știu mai bine. The medium is the message. Sau?

N-aștept să cadă smochinele și să putrezească. Conțin totul, iar drumul spre devenire e constant. Nu are o finalitate, iar eu nu voi fi vreodată într-o formă finală, perfect șlefuită, fără o unghie care mă doare când tastez, că dă să cadă, cu părul super fresh, fără cicatrici de la acnee, fără să-mi transpire sânii, fără să mă doară un ovar, fără urme de bronz de la sandale, fără grăsime pe burtă. Focul care mocnește e în mine și mi-am jurat că nu mai cad în capcana pierderii de sine, că n-am să mă mai fac necunoscută față de mine însămi unui bărbat care înșeală repetat și n-am să mă mai blochez în decizii pe care nu pot să le iau. În sfârșit, vara asta, burtica mea e plină de smochine.

„Crezi mai degrabă în liber arbitru sau determinism?”, m-ai întrebat la telefon, cât eu eram în munți. 

Determinism, ți-am răspuns, fără prea multă ezitare. Te-am dezamăgit. Se va repeta.

Nu știu, la lucrurile astea mă gândesc și eu de multă vreme, de când mă întreb cât de liberă sunt eu, cum se măsoară libertatea, cum o păstrez în mine când o autoritate încearcă să o ia, să mă constrângă în granițele unei țări, când trebuie să demonstrez constant cine sunt și cum sunt, când acum algoritmul îmi dictează atât nevoia, cât și intenția, când nu o pot manifesta extern? 

Inspiră-mă, te rog, nu doar la scris, continuă să mă întrebi, inspiră-mă nu doar în ajutorul degetelor mele care parcă dau pe afară și nu-s îndeajuns de agile precum fluxul de gânduri umed țâșnind când îmi treci prin minte. Când îmi treci prin minte, aproape e o glumă, sau o figură de stil pe care nu mi-o amintesc, de parcă un pârâu doar trece și nu e și statornic. Ca și cum dispare, se precipită și pleacă, de parcă nu e una cu pământul pe care-l trage după el, cu sedimentele pe care le adună, cu vietățile căruia îi e casă, ca și cum toate pietrele migrează și nu stau la locul lor, cuminți și ude, lucind. 

Vreau de fapt să spun glimmering și nu găsesc o traducere mai bună. „Lucind” sună de parcă lucesc o dată și tare, când ele captează lumina și o țin și o reflectă în perle de alb, multe, jucăușe, inocente. „Scânteind”, poate. Glimmering. 

Inspiră-mă, și o vei face fără să te rog. Doar îmi accentuez dorința când te rog, dar o faci natural, doar ești, numai sunt. 

Inspiră-mă cu totul, adânc, ține-mă în piept secunde lungi și dulci și dă afară să se întoarcă infinit. Să mă întorc infinit, eu. Exact așa te vreau, exact așa sunt. Glimmering. 

Te reflect, apoi tu pe mine, nesfârșit, ne împletim. Și arzător când simt că nu mai pot de tine și te vreau acum, cu totul, fără răbdare, fără să șovăi. Și atât de lin, atât de sigur, când accept așteptarea și de abia aștept să mă bucur de degetele tale în părul meu. În încercarea ta să-l descâlcești, doar te-ai împotmolit în el și ai adormit, domol, în siguranță. 

Mă uitam la vârfurile munților de pe geam, în tren, și încercam să nu mă mai gândesc la tine până îmi crește tensiunea, până nu mai stau bine pe scaun că nu știu cum să-mi mai țin genunchii, fără să respir greoi, fără să mă uit la piscuri cu ochii înstelați și plini. Așa că mi te-am imaginat stând în dreapta mea, brațul tău sprijinit de mine, tu citind, eu citind, cu privirea ridicată când la popasurile pustii de sub arbori, când la tine. E mai safe așa, o limerență mai controlată, să nu-mi fac fantezia viață, ci doar să-ți fac loc în viața reală. 

Am să mă duc peste aceeași apă care ne ține la suprafață, unde nu mă poate răni nimeni și nimic. Fug iar pentru alinare, pentru regăsire și pentru ce-o fi. Sper să mă întorc la tine să ne întregim, iar eu să vin pășind lejer cu un borcănaș de Nutella, în fustița aceea albă pe care ai s-o murdărești, te implor.

Am zis că nu mai fug, dar unde și cine pune granița între fugă și dorință, între evadare și creștere, între apatie temporară pentru viața mea de aici și explorare? Se pune că explorez un loc în care n-am mai fost, chiar dacă el e străbătut și lumea știe că de acolo se trage vinul? 

Pentru o persoană care se laudă atât cu pofta sa de viață, sigur îmi pun o sumedenie de întrebări. 

Dar altceva mai bun n-am de făcut. Cafeaua aproape mi-am terminat-o, stau pe balconul celui mai bun prieten într-un bean bag, aud copiii afară, de la 9, și simt un miros de varză care urmează să fie călită. 

„Vine toamna”, zice Edi, cu un zvâc regăsit pentru viață. Întotdeauna, se schimbă anotimpul, iar odată cu el, impresia noastră că se schimbă și viața.

Viața se schimbă doar odată cu perspectiva, odată cu iubirea nouă, odată cu fructe multe și proaspete, odată cu tristețea grea și primăvara care răsare după, cu toate zambilele ei parfumate.

N-am nimic de făcut, ce viață bună. Doar bagaj, doar să răspund la mesaje pe care le ignor de mult timp, doar să fac puzzle-ul acestui text început din mai. Doar să accept totul azi o întindere mai tare decât ieri. Doar să mă mai gândesc și azi un pic la tine, să-mi amintesc vocea ta și să-mi închipui cum o să te privesc ațintită și pregătită când ai să-mi povestești de acceleraționism și, sper, că nu și de Marcus Aurelius. Dar te voi asculta oricum, fiindcă sunt liberă s-o fac.

N-am nimic altceva de făcut decât să mă gândesc cum ar fi să fiu mamă într-o zi, de parcă nu sunt deja pentru mine, pentru lume și prieteni, de parcă nu ne creștem unii pe alții constant. De parcă nu mă simt o măsură mai potrivită când țin un pluș în brațe sau când cert pe cineva. 

O măsură. Iată, iarăși mă gândesc la tine. La-la-la.

Așa, să fiu mamă. Azi noapte, pe la 3, înainte să mă culc mi-a intrat un TikTok, cu o tânără mamă îndurerată. I’m crashing out, zice ea. Ne zice să nu ne căsătorim și să nu facem copii, că bărbații ne părăsesc după ce devenim mame și ne fură toată bucuria experienței. Ne părăsesc, nu neapărat fizic, dar emoțional, they check out. Mai zice și că o să mai dureze câteva sute de ani până când generațiile de bărbați or să fie mai ok și o să ieșim din patriarhat. 

Na, ce bine că-s vrăjitoare și pot trăi veșnic dacă îmi pun mintea, ha-ha, să văd și eu schimbările. Mi-e frică teribil să fiu jefuită de inocență, de inocența fiicei mele care nu e încă, de dragostea pură pe care eu o ofer și pe care nu știu dacă am s-o primesc vreodată. Mi-e frică.

Stop. Nu-s gândurile mele. Unde e libertatea mea cerebrală printre gemetele ei disperate? Îmi amintesc de râurile care curg lin în mine. Mă uit la apă și zâmbesc.

Cum ar putea o altă persoană să mă facă atât de fericită, ca atunci când privesc apa glimmering?

Nu poate. You’re not a body of water.

Dar ne putem bucura împreună de un borș de pește, care mi se părea dezgustător până acum câțiva ani. Până când să descopăr că, de fapt, de ce avem nevoie e apă multă, și luciu, și barcă și mult pește. De nisip și liniște, într-un loc unde totul e bine și Dunărea se varsă în Marea Neagră. 

Din punctul acela fix, de unde nu se vede nimic și nimic nu mai contează, nici reclamele, nici urletele disperate ale unei femei din telefonul meu, de acolo am plecat peste mare. Întâi cu gândul, apoi cu avionul. 

De acolo am spintecat burta de pește din care eram, am dat deoparte cât am văzut cu ochii și mi-am fixat un axis mundi în suflet. Spiritul meu e liber, veșnic, indiferent de granițe și dragoste, de copii avuți sau nu, de motivele pentru care îmi rimelez genele. Sunt liberă.