spasme și sudoare digitală

Autor

Ioana Satmari

Să ne înțelegem de la început: 28 Years Later e o formă de cardio extinsă, o criză de panică, o alergare perpetuă în jurul cozii unui concept care a fost, cândva, interesant. Too late. Deja la al treilea titlu în serie, după 28 Days Later (2002) și 28 Weeks Later (2007), trilogia lui Danny Boyle seamănă tot mai mult cu un ecou.

Dacă în debutul din 2002 ni se oferă o Londră vidă cu groază corporală, filmată într-un digital febril și murdar, de parcă orașul însuși transpirase de frică, astăzi primim doar urlet. Zbierătura e coloana vertebrală a acestei saga: infectații horcăie, supraviețuitorii urlă, iar regizorul, cu o precizie de dentist sadic, îți vâră obiectivul direct în traheea personajului care tocmai scuipă plin de furie ce-a mâncat la prânz. 28 Years Later pare, structural și senzorial, un shooter de consolă, genul de experiență în care, dacă ai lăsa joystick-ul jos, n-ai pierde nimic: oricum n-ai fost niciodată în control. Povestea nu se încheagă, ci se revarsă: un potop de scene de acțiune. Emoția e zero, contextualizarea nulă, iar potențialul de reflecție socio-politică cvasi-inexistent.

Diferența ar fi putut sta în capacitatea de a nuanța. Serialul HBO, The Last of Us, cu toate diluările sale de mainstream, inevitabile, până la urmă, într-o ecuație corporatistă, are totuși decența de a acorda timp personajelor să respire. În The Last of Us, groaza nu vine doar din exterior, ci și din ruinele psihologice ale supraviețuirii. În 28 Years Later, supraviețuirea e doar o mișcare mecanică: o chestiune de viteză și noroc. Trilogia refuză cu încăpățânare să își asume vreun fel de profunzime, hotărâtă să rămână fidelă unei singure idei: oameni care fug de alți oameni care urlă. Nu e vorba de lipsa „subtilității”, ci de un soi de împiedicare narativă: o incapacitate fundamentală de a vedea mai departe de impulsul primar. 

Dacă primul film 28 venea cu un aer proaspăt și molipsitor (la propriu), până la cel mai recentul 28 lumea s-a cam schimbat, dar trilogia a rămas în același loc. Totul e pe repede înainte, pe mult și tare, într-un crescendo artificial în care nicio scenă nu apucă să devină memorabilă, pentru că imediat vine următoarea și următoarea e tot o fugă, tot o criză, tot o salivație grotescă. Continuările s-au încurcat într-o repetiție epuizantă de țipete, tăieturi bruște și cadre tremurate în care ni se servește, obsesiv, fața contorsionată a unui infectat. Cu salivă, evident. Pentru realism. Filmul provoacă exact aceeași reacție pe care o afișează creaturile infectate: te zvârcolești inutil într-un spectacol grotesc. Te perpelești cu sentimentul că ai fost luat ostatic de un film care confundă isteria cu intensitatea, mișcarea cu tensiunea și țipătul cu mesajul. Doar spasme și sudoare digitală.

28 YEARS LATER – Un basm de Shakespeare cu morți vii

Autor

Octavian Catană

Foto: Screenshot | 28 YEARS LATER – Official Trailer (HD)

Toată lumea știe ce sunt zombies. În cultura pop a rămas impresia aia că vor să îți mânânce creierii, iar aici e vina jocului Plants vs. Zombies.  Și, din deceniul trecut, subiectul de filme horror cu zombies s-a cam tocit, întrucât am avut duzine întregi de filme despre asta.  Dacă ai peste 20 de ani poate îți amintești delirul de prin 2013 când lumea chiar credea că apocalipsa o să vină din cauza morților vii. 

Cu toate că majoritatea filmelor cu zombies sunt horror, ele au fost mereu propria chestie ca gen de film. Pentru că din punct de vedere scenarist, ei sunt de fapt o oportunitate pentru a spune o poveste despre natura umană în contextul unui armaghedon – Ce fac oamenii când nu mai există legi? Cum se descurcă? Își mai pot păstra umanitatea? Cine e adevaratul monstru dintre un cadavru umblător și un om disperat? 

Filmele horror au ceva poetic în ele, întrucât monștrii sunt de fapt niște oglinzi. Vampirii sunt o metaforă pentru bogații ăia bătrâni care parazitează sângele, sudoarea și sufletele oamenilor de rând, fantomele simbolizează o traumă nerezolvată din trecut, iar zombii personifică frica noastră față de moarte, pierderea controlului și,  într-un context urban,  anarhie. 

Pentru că posibilitățile sunt nenumărate, zombies au ajuns să fie inclusiv o formă de comedic relief în filme ca Shaun of the Dead sau Welcome to Zombieland. 

Spre deosebire de demoni, vrăjitoare și spirite malițioase, morții vii au mai degrabă o latură științifică în majoritatea poveștilor, nu una paranormală. Gen T-Virus în Resident Evil sau mai nou ciuperca Cordyceps din The Last of Us. Iar chestia asta probabil reflectă faptul că ne-am mai emancipat ca specie și căutăm răspunsuri raționale.

Și cu toate că valul de filme cu zombies s-a spart de mult, iată că ne-am pomenit cu filmul 28 Years Later, o continuare cronică a 28 Days Later și 28 Weeks Later…

Foto: Screenshot | 28 DAYS LATER – Official Trailer (HD)

Days & Weeks

Filmul 28 Days Later a apărut în 2002 și e considerat o capodoperă modernă a subgenului. A fost probabil unul dintre primele filme în care morții nu mai veneau agale din cimitir, ci erau un rezultat al unui virus extrem de contagios prin sânge și salivă și cu un nume pe măsură – Rage. Ieșind din tipar, zombii de aici aduceau mai mult cu rabie decât cu farmece, alergând în hoarde și sfâșiind tot ce e viu.  

Cinematografia filmului a fost impecabilă, iar scenele cu un Cillian Murphy tânăr plimbându-se dezorientat printr-o Londră pustie mi-au rămas imprimate pe retină de acum 10 ani, când am văzut prima oară filmul. Regizorul Danny Boyle, care a făcut și Transpotting și Slumdog Millionaire a dat răcnetul unui nou val de filme cu morți vii care acum alergau ca Usain Bolt.

Continuarea 28 Weeks Later a fost foarte grungy. Are un intro delirant care setează tonul pentru tot restul filmului și trece din banal în coșmar aproape instant. Deși e un film cu zombies, se concentrează mai mult pe aspecte cauză-efect: dictatură militară și moralitate. Și cu toate că nu e regizat de Danny Boyle, înțelege perfect originalul, contribuind cu noutate. 

Foto: Screenshot | 28 YEARS LATER – Official Trailer (HD)

Years

Frumos și corect, al treilea film ar fi trebui să se numească 28 Months Later, dar nu e nici după mine, nici după calendar.

Iar acum, Danny Boyle și scenaristul primului film – Alex Garland – au decis să mai dea un reset cultural subgenului. Și aici nu mă refer la categorii noi de zombii sau idea unei civilizații noi crescute pe ruinele unei lumi vechi. Aici vreau să vorbesc despre tonul filmului.

Deși nu se simte acum la cald, filmul e destul de experimental. Se pretează pe audiența contemporană, sare dintr-un stil în altul și condimentează cu arome noi subgenul.

În timp ce primul film e stoic iar al doilea haotic, ăsta nou e un basm, gen Disney, dar pentru adulți. Insula din poveste e ca un tărâm îndepărtat, e foarte medieval,  iar oamenii funcționează exact ca o comunitate și au obiceiuri vag păgâne pe care bunica ta le-ar considera demne de ars pe rug.

Personajul principal este mezinul din basmele române și avem exact aceleași motive – copilul care trebuie să devină bărbat, tărâmul fantastic încărcat cu pericole și personaje dubioase, podul dintre lumi, zmeul cel rău, care aici e un zombie malac leit cu Jason Momoa. Tatăl copilului, interpretat de Aaron Taylor-Johnson e spânul din Harap-Alb, doar că are păr și e mai mult scoicar decât psihopat. 

Începutul e un film horror standard, unde se stabilesc limitele universului, al doilea act e ca o odisee de frații Grimm, iar ultima parte e 100% Hamlet al lui Shakespeare. 

Dacă nu mă crezi, cuvântul hamlet înseamnă chiar sătuc. Personajul principal din film începe într-un sătuc. În actul III al poveștii lui Shakespeare se petrece faimoasa scenă în care prințul contemplează asupra naturii efemere a muritorilor. Ei bine, același lucru se întâmplă și în film – micul prinț reflectă din palatul-necropolă moartea mamei, care alege să treacă în neființă decât să îndure efectele cancerului. Personajul lui Ralph Fiennes, un doctor la fel de poetic ca Virgil al lui Dante Aligheri din Divina Comedie și la fel de portocaliu ca Monster-ul ăla cu mango, e călăuza care îl formează pe copil și îi declanșează cu adevărat maturizarea, spre deosebire de tatăl său care îl duce pe continent să vâneze zombii supraponderali și invalizi cu arcul.

Foto: Screenshot | 28 YEARS LATER – New Trailer

Ars longa, Vita brevis

28 Years Later e din toate punctele de vedere un film excelent. 

Personal, povestea m-a mișcat destul și a fost cocktail-ul perfect de horror, dramă și comedie. 

Poemul Boots de Rudyard Kipling e recitat de un om care a murit secolul trecut, iar înregistrarea a fost remixată într-o coloană sonoră care îți ridică părul pe spate. 

Și finalul? Leagă direct și simbolic primele minute ale filmului cu ultimele, punând în antiteză maturizarea băiatului cu respingerea maturizării de către Jimmy, un man-child care se bate ca în Power Rangers, și are un cult bazat pe Jimmy Savile, un personaj excentric și foarte controversat din televiziunea britanică.

Păstrând obiceiul meu oarecum consecvent de a recomanda alte lucrări adiacente cu tema textului, dacă te ține stomacul, poți să urmărești clipuri pe Youtube despre comic-ul lui Garth Ennis intitulat Crossed. E probabil cel mai dezaxat și bolnav scenariu post-apocaliptic cu zombies. Nu glumesc, dacă știi că ești slab de înger, rămâi la The Last of Us sau The Walking Dead.