“În calitate de artist, nu am cum să nu observ marile disfuncționalități din societatea în care trăiesc” – interviu cu David Seko

David Seko este un tânăr dramaturg, prozator și student la regie de film, originar din Timișoara.

Activ în teatru încă din liceu, a scris și montat piese precum Divorț în familia Addams, Ora Londrei  și Manole, fiind actualmente implicat în montarea piesei Copiii întunericului, o adaptare după Frații Karamazov, pregătită atât pentru România cât și pentru scena germană.

Cu o voce dramatică sigură și sensibilă, David explorează teme precum pierderea, vinovăția, ruptura între generații și absurditatea cotidianului. Dincolo de teatru, continuă să-și extindă universul creativ în proză.

Războiul fără veac, debutul său editorial este o colecție de nuvele istorice care investighează cu luciditate și empatie permanența războiului în natura umană.

L-am invitat David la o conversație despre procesul său artistic, viziunea asupra artei și ancorarea în contemporaneitate, în contextul unei opere principal plasate în trecut.

Cum te definești?

Cum mi-ar plăcea să mă definesc, și cum mă definesc ca să mă încurajez și ca dramaturg și ca scriitor și ca viitor regizor e Romantic –  în sensul cuvântului. Chiar îmi doresc să trezesc un pic Romantismul, să-l readuc la viață în ceea ce scriu și ceea ce fac. Exact ăsta e imaginarul pe care-l explorez: natură, istorie, antiteze puternice – așa văd lumea. Când mă plimb seara și văd o clădire mișto imediat mă gândesc că în pod sunt niște demoni și dezvolt din chestia asta. Așa văd lumea și așa îmi fac și arta – Romantic mă definesc. 

Ce te-a inspirat să scrii volumul de față? 

De ceva timp scriam deja proză istorică și mi-am dat seama că-mi place să cobor în trecut și să aduc la viață personaje, să văd exact cum stă treaba acolo, să găsesc ceea ce nu e scris în cărțile de istorie – să inventez ceea ce nu e scris în cărțile de istorie.

Trigger-ul a fost invazia din Ucraina în 2022.

Ăla a fost punctul în care am simțit o revoltă foarte puternică, pentru că totul era transmis live – puteai să intri pe Internet și să vezi cum sunt uciși oameni. Puteai să vezi invazia de acasă de pe tabletă – te uitai și erau niște puncte albe și ăia erau oamenii vii. Ăla a fost punctul. După am remarcat în societate că foarte multă lume era surprinsă – la momentul în care Putin a invadat Ucraina foarte multă lume zicea că n-o să se întâmple, că trăim într-o eră a tratatelor internaționale – are numai de pierdut dacă invadează Ucraina. După ce a invadat toată lumea era „Nu se poate, război în Europa, ce e asta? Cum s-a întâmplat, we didn’t see that coming.” 

Cumva, în mine s-a trezit chestia asta de „Cât de puțină istorie putem să cunoaștem ca să facem genul ăsta de afirmații?” 

Cuplat cu pasiunea mea pentru literatură am zis să pornesc într-o călătorie în care să caut evenimente similare care coboară în timp și care arată o repetiție a acestui Război – care e un război etern, o repetiție a demenților, a tiranilor, a victimelor, a tiparelor de război, de invazie, de opresiune. 

Cumva pe pista asta am mers, încercând să găsesc Războaie din Ucraina și să arăt că le vom găsi oricât vom merge, și deci că vor veni și în viitor și că nu ar trebui să fim naivi și să ne așteptăm să fie o eră a păcii absolute.

Care a fost procesul de documentare?

Am simțit că aș vrea să am o poveste într-o epocă anume, sau am găsit o referință la un eveniment și am găsit acolo ce mă interesa, și m-am dus să găsesc surse despre vremea respectivă – despre climatul social, climatul politic, despre cum arăta lumea efectiv – cu ce erau familiari oamenii. Mi se pare important când te documentezi să intri în cele mai mici detalii – să găsești nuanțele unei lumi pe care vrei să o descrii – atunci devine un teritoriu familiar. Îți dorești să te scufunzi în lumea pe care o pătrunzi, îți dorești ca cititorul să se piardă în lumea pe care o creezi – și atunci neapărat primul pas e să te pierzi tu. Asta face pasiunea – de aici pornești – din faptul că tu, în mintea ta te pierzi în lumi imaginare și atunci le așterni pe hârtie și încerci să le faci cât mai verosimile, folosindu-te de detalii și de specificul acelei vremi. De la cărți la site-uri la tot felul de surse, m-am dus și an încercat să conturez un tablou cât mai clar al unei epoci.

La fiecare nuvelă a fost același proces – m-am documentat și, în timp ce mă documentam, automat înțelegând lumea respectivă mi se contura și un fir narativ. Mi se conturau întâmplări care ar fi plauzibile pentru ceea ce vreau să construiesc. După stăteam pe hârtie efectiv să fac toate variantele de caracterizare a personajului, de momente ale subiectului, să le îmbin și să văd ce merge și ce nu merge. Ideal încep să scriu când povestea există în totalitate în creierul meu. Cel mai bine lucrez când scrisul e ultimul pas în eșafodajul literar. E absolut minunat când ai umplut un jurnal despre lume și despre un eveniment, și când începi să scrii nu te mai oprești.

Mă apropii de scrierea primului roman la care lucrez – el există. El e la mine în cap, eu știu tot ce se întâmplă, știu ce-mi place, știu care e forma pe care o vreau. Nu-ți voi spune cu subiect și predicat, pentru că încerc să păstrez surpriza, dar e o călătorie în inima Africii în căutarea unui regat pierdut. E un roman despre căutare – despre căutare ca forță, ca combustibil al nostru, al oamenilor, și despre cuvânt. Despre puterea cuvântului și a literaturii, cred eu, de a ne salva viețile, de a ne da un scop și de a ne arăta că mai există speranță.

Eu sunt – Eram o fire destul de superstițioasă până la un punct în care credeam că dacă o să-mi povestesc ideile o să iasă prost. Dar am remarcat că e o superstiție și nimic mai mult. În ultima vreme am avut nevoie să-mi povestesc ideile, să scriu vreo 5 pagini dintr-o chestie pe care Urmează să o scriu la un moment dat. Era împotriva metodei mele de lucru dar mi-am dat seama că funcționează.

Dar tu, cum te-ai apucat de scris?

Întocmai pe principiul ăsta al imitării – citeam foarte mult și la un moment dat am avut pornirea ăsta să fac ceea ce văd, ceea ce-mi place. De la 10, 11 ani cred că scriam deja primele chestii. Dar mă jucam, era o chestie mimetică. Când am avut cel mai mult ocazia să lucrez și să-mi dau seama ce funcționează pentru mine a fost în clasa a 8-a. La subiectul III noi aveam de scris compunerea aia liberă. Am început să-mi fac serii – să găsesc personaje care se repetau în toate. Cel mai longeviv a fost un detectiv. Eram mare fan John Grisham și na, copiam stilul ăla. (râde) Profa era disperată.

Te-am simțit destul de implicat ideologic

Nu mă consider implicat ideologic – termenul de ideologie mie se pare periculos. Implică foarte multă pasiune. În calitate de artist, nu am cum să nu observ marile disfuncționalități din societatea în care trăiesc – felul în care se leagă trecutul, prezentul și viitorul prin erori care s-au repetat și care o să se repete – nu am cum să nu le subliniez. Dar nu vreau să o fac în numele ideologiei pentru că asta mă pune într-o poziție în care fie nu mă ascultă o tabără, fie nu mă ascultă cealaltă, când tocmai asta îmi doresc să facă literatura: să amelioreze prăpastia dintre tabere, să facă un pod. Cred că arta ar trebui să fie un loc în care să se poată duce și omul ideologizat maxim de dreapta și cel ideologizat maxim de stânga – să simtă o emoție și să fie pus pe gânduri.

Ți se pare că literatura își pierde din relevanță?

Nu – pentru că cu fiecare cuvânt ți se naște în minte. N-are cum să nu mai fie actuală. Culmea, cred sincer că literatura are de câștigat de pe urma tehnologiei și a rețelelor de socializare. Când n-ai ce să faci, îți găsești o evadare. Și evadezi după cum îți permite tehnologia și avansul cultural al epocii în care te afli. Există cei care se întorc cu nostalgie la anii în care vezi Doamne, vedeai oameni cu ziarele deschise în parcuri și toată lumea citea.

Ca să ne înțelegem – Jane Austen era forma lor de telenovelă.

Eu nu cred că pe vremea în care aveam un număr mare de oameni care citeau, ei și înțelegeau neapărat ce citesc. Era multă literatură ieftină. Și mie mi se pare că literatura are multe de câștigat în epoca de azi – pentru că numărul evadărilor din societate nu mai obligă pe nimeni să se refugieze în literatură dacă nu vrea. Adică ea rămâne doar celor care cu adevărat o gustă, și doar celor care se regăsesc în ea. Și atunci nu mai este nevoită să fie transformat în telenovelă și în lectură ușoară – nu mai ești nevoit să îl citești pe Dostoievski după știrea despre un accident în Piața Roșie și înainte de reclama la nu-știu-ce.

Ești student la regie de film. Cum ai decis să faci asta? 

Lucrând în liceu mult pe teatru și făcând literatură, am simțit că sunt două lucruri pe care le stăpânesc mult mai bine decât stăpânesc filmul – mă atrage cinemaul ca mediu de exprimare foarte tare. Am simțit că trebuie să merg la facultatea unde o să învăț cel mai mult. Simțeam că bâjbâi în cinema. E mult mai greu să faci o inițiativă spontană de cinema care să și reușească – stăpânirea tehnicii care stă la mijloc e esențială. 

În calitate de tânăr, și în calitate de tânăr artist, există ceva care te neliniștește la perspectiva unui viitor aici în țară?

În România mi se pare că e o răutate foarte mare în industrie – o invidie.

Asta mi se pare total împotriva artei, care ar trebui să fie adevăr și ar trebui să îi unească pe oameni. Mi se pare că invidia asta, răutatea, gelozia – felul în care oamenii sunt atât de fericiți să îi atace pe ceilalți care muncesc arată cât de puțini oameni din România înțeleg cu adevărat misiunea artistică. Nu mi se pare că înțelegi misiunea artistică dacă ești un om gelos, care scrie ca să fie publicat, care face filme ca să se ia la întrecere cu alții, care face teatru ca să arate că e mai tare decât alții. Sunt multe lucruri care ies și care sunt meschine și lipsite de inspirație. Pentru că oamenii care le fac nu le fac din pasiune.