Foto: flix.gr

În notă spartă, aproape smintită către normele cinematografice, Lesvia, debutul regizoare Tzeli Hadjidimitriou, e o intrare brutală, dar senină în lumina bio-fotografică: un film despre trupuri, nu ca sexualitate, ci ca „ritmuri propri”. Deși totul e filtrat prin ochiul și sensibilitatea regizoarei, istoria nu îi aparține doar ei: arhiva e una vie, colectivă, făcută din amintiri împărtășite. Tzeli refuză ideea de autor unic și, odată cu asta, refuză și posesia asupra poveștii. Privind filmul, devii parte din peisaj și acel peisaj, construit din gesturi, tăceri și lumină, devine un text politic în sine. Regizoarea ca autoare: autoarele aleg teme greu de rostit, care nu se lasă explicate ușor, dar care intră adânc în privitor, nu ca un mesaj, ci ca o vibrație.  Regizoarea ca fotograf: fotografii calcă pe urme, dar invers: prin lumina creată, unghiurile nu sunt neutre.

Pe hârtie, Lesvia documentează evoluția comunității lesbiene de pe insula Lesbos din anii ’80 până azi. În practică, filmul face o chirurgie fină pe trupul memoriei colective queer, cu toate straturile de traumă, solidaritate, turism, băștinași sceptici și vara eternă ca mit fondator.

Vine și zăpada. Da, în Grecia. Filmul joacă fin între temperaturi, și nu doar la nivel metaforic: Lesbosul a fost mereu fotografiat în bronz, în lumină caldă, în dansuri nocturne și săruturi pe plajă. Dar ce se întâmplă când cade prima zăpadă? Nu doar asupra pământului, ci asupra memoriei? Cum se congelează dragostea?

Foto: troiscouleurs.fr

Regizoarea își joacă bine rolul de curatoare, cuvintele ei sunând ca un micro-manifest: „Sentimentul clipei, dar toate sentimentele sunt adânc înrădăcinate în trecutul meu.”. Când filmezi cu sentiment, ești un arhivist al prezentului, ca să-i dai rădăcini. Ceea ce pare inițial o cronică despre formarea unei comunități lesbiene se dezvoltă într-o reflecție despre cum construim realitatea din arhive afective, despre cum ne construim acasă în locuri străine, despre cum ne pierdem când devenim „vizibili”, despre cum comunitățile nu se nasc, ci se muncesc, și mai ales despre ce pierdem atunci când câștigăm „libertate”. Pentru că documentarul întreabă: Ce se întâmplă cu solidaritatea când opresiunea dispare din peisajul imediat?

Industrializarea culturală a insulei, despre care se vorbește pe parcurs, vine ca un ecou al fenomenelor globale. Acolo unde turismul LGBTQ+ devine motor economic, dar și mecanism de diluare identitară: comunitatea queer, literalmente a construit hoteluri, baruri, festivaluri, chiar un ecosistem economic, fără să se izoleze. Da, libertatea a venit, dar odată cu ea și riscul disipării. A fi „out and proud” devine un slogan reciclabil, ușor de pus pe un magnet de frigider. Iar ideea de comunitate, altădată apărată cu dinții, se transformă într-un muzeu viu.

Foto: troiscouleurs.fr

Oamenii încep să vorbească despre „nu mai e ca înainte”, despre „vremea aceea când eram împreună”, replici nu doar nostalgic-lamentative. E și o critică acerbă a unei epoci queer în care conectarea s-a transformat. Într-o eră în care ne e frică să fim melancolici pentru că pare retrograd, documentarul vrea să legitimeaze durerea pierderii unei forme de intimitate care nu mai poate fi replicată. O intimitate pre-digitală, profund senzorială.

Finalul filmului e, poate voit, dezorientant, aproape dezarticulat. Direcția se bifurcă: pierderea unui curs, faptul că nu mai e un dis-curs, la fel cum comunitatea queer globală pare să se fi risipit în zeci de micro-comunități, revendicând spații separate, limbaje diferite, cauze proprii. Ai senzația că regizoarea vrea să spună ceva despre (a)cum, despre cum după ce ai fost eliberat, e totuși greu să fii liber cu straturi complicate de apartenență, pierdere, performativitate identitară și, în cele din urmă, alienare. Odinioară, în ciuda marginalizării, comunitățile queer erau mai coezive. Azi, deși avem (aparent) libertăți, avem și o ruptură: de sens, de apartenență, de contact.

Și, poate, exact asta vrea să spună Lesvia: că niciun loc nu e „al tău” până nu îl creezi. Iar crearea asta nu vine fără efort, fără conflict, fără renunțări, într-un domeniu al fricțiunii: între anotimpuri, între corpuri, între generații, între libertăți. Și între tine și proiector. Identitatea nu e un dat, ci o muncă. O construcție care se cere întreținută, reevaluată, poate chiar trădată.