Ce se întâmplă când trei artiști din Polonia, Spania și România renunță temporar la agitația orașuli și stau câteva săptămâni într-un sat din munții Făgăraș? Se conturează o formă rară de lucru pentru artiști: neforțată, organică și profund conectată la timp, spațiu și liniște. Am fost la Șona, în ultimele zile ale ediției de primăvară de anul acesta a programului de rezidențe Șona AIR, ca să vedem ce rămâne după un astfel de proces, când munca începe să se lege și să plece cu artiștii spre lume.

„Nu există un timp doar pentru scris, care nu este considerată o muncă productivă”

Asta ne-a spus Nóra Ugron, poetă, activistă queer-feministă și cercetătoare în studii de gen. A venit la Șona să finalizeze Uimirea-frică a pământului, un volum hibrid care combină poezie, proză lirică și eseu  și care continuă temele din primul său volum, Orlando Postuman.

„Volumul ăsta vorbește despre heartbreak, iubire queer, ecologie, animale non-umane, dar și despre limba maternă”, îmi povestește. „Aici la Șona am scris un poem lung despre păsări. Aveam de gând să îl scriu și înainte, dar cred că m-a ajutat să fiu așa aproape de ele.”

Îmi descrie o zi obișnuită ca pe ceva aproape ritualic: „Mă trezeam, scriam, găteam, pentru că aici nu sunt magazine, apoi citeam. Uneori mă și plictiseam. La început era greu să mă adaptez la ce înseamnă să locuiesc la sat, dar tocmai această lentoare m-a ajutat.”

Când o întreb cum ar descrie experiența în trei cuvinte, ezită. Apoi îmi spune simplu:
„Mi-a oferit spațiu de odihnă. Într-o lume în care lucrăm mereu la câte ceva, Șona mi-a permis să mă opresc și să respir. M-a odihnit.”

„De ce arta textilă e mereu considerată un hobby feminin, nu artă vizuală?”

Întrebarea asta i-a adus pe Maria Oblicka și Alexander Cabeza Trigg în România. Cei doi artiști sunt din Polonia și Spania și au venit în rezidență cu un obiectiv: să finalizeze editarea filmului lor documentar UTKANE, un portret al Krystynei Wojtyna-Drouet, o artistă textilă poloneză de 99 de ani, ultima reprezentantă a Școlii Poloneze de Textile.

„Am cunoscut-o în urmă cu opt ani, când i-am luat un interviu pentru un articol”, îmi povestește Maria. „Am fost fascinată de studioul ei, de modul în care lucra, de tot ce reprezenta. Și apoi m-a șocat cât de puțină recunoaștere a primit. Am simțit că trebuie să spunem povestea ei și, prin ea, a altor artiste femei ale căror practici au fost marginalizate. Sunt atâtea artiste, mai ales din generații mai vechi, care nu au fost văzute, recunoscute, valorizate. Și mai ales în arta textilă, care a fost mult timp considerată doar un hobby feminin. Nu artă mare, ci <<lucru de mână>>.”

Au realizat filmul pe peliculă de 16mm și urmăresc în el gesturile repetitive din atelier, obiectele care o înconjoară, și memoria țesută în fiecare fibră. Și prin filmul ăsta vor să recuperează o istorie neglijată.

„La Șona am avut o rutină aproape terapeutică: făceam micul dejun, stăteam la cafea, editam, mâncam prânz, editam toată după-amiaza, ne plimbam în sat, somn. Am reușit să ne concentrăm pe muncă.”

I-am întreb dacă simt o presiune să termine filmul cât mai repede, având în vedere că artista are 99 de ani. „Desigur că ne dorim să-l vadă”, spune Maria. „Dar nu simțim o presiune apăsătoare. În procesul de lucru i-am arătat deja câteva fragmente și le-a văzut. E incredibil cât de în putere e. Mult mai energică decât noi, sincer. Are o forță care ne face să o percepem aproape ca pe o ființă nemuritoare. Ne-am zis de mai multe ori: cu siguranță va fi acolo, în sală, când îl vom proiecta la Varșovia.”

Încetinirea ca artă 

Cei trei artiști au avut cumva o temă comună despre cum s-au raportat la timp pentru că Șona i-a forțat să încetinească, dar fără să-i oprească din lucru.

„La început m-a speriat liniștea. Apoi mi-am dat seama că e un dar”, spune Nóra.

„Să fii rupt de haosul urban, dar conectat cu ceva mai profund natura, comunitatea, propriul corp, te face să creezi altfel. Nu mai produci. Crești lucruri”, adaugă Alex.

Când îi întreb ce iau cu ei mai departe, răspunsurile vin imediat:
„Sunetele păsărilor.” „Ploaia de vară.” „Fructele din grădină.” „O rutină blândă.”„Comunitatea.”„Stabilitatea muncii fără deadline.”

Ce urmează pentru Șona AIR?

Programul continuă să primească artiști de două ori pe an, primăvara și toamna, și își păstrează promisiunea de a oferi un spațiu interdisciplinar, rural, dar internațional. Un loc unde procesele sunt mai importante decât produsul.

„Șona AIR își propune să fie mai mult decât un spațiu de creație – este un loc de reflecție, de explorare a proceselor artistice și de conexiune cu un cadru rural unic”, spune Monica Dănilă, coordonatoarea rezidenței Șona AIR. 

Șona AIR (Artists in Residence) este un program-pilot de rezidențe inițiat de Fundația Ștefan Câlția care susține interdisciplinaritatea și colaborarea și care și-a propus să integreze în mod organic noi modele culturale în zona rurală, încurajând interacțiunea dintre rezidenții și contextul local, facilitând comunicarea cu sătenii, dar și cu împrejurimile.

Fundația Ștefan Câlția a fost constituită în anul 2016 și are ca scop promovarea proiectelor de substanță din cultura vizuală, sprijinirea dezvoltării organizaționale și dezvoltarea sustenabilității proiectelor în care se implică. Activitatea Fundației s-a concretizat și în jurul unui interes crescut pentru îngrijirea și valorificarea patrimoniului operei lui Ștefan Câlția, acțiuni sociale și de conservare legate de satul Șona în principal, dar și de sudul Transilvaniei în secundar.