Am început să mă transform în mama?

Mă trânteam pe canapea și zăceam acolo până seara, iar apoi mă pregăteam să ies cu prietenii mei, ignorând orice activitate din casă. Mama le făcea pe toate și de cele mai multe ori încheiam discuția cu „Dar ce e așa greu să faci tu asta? Nu am timp acum, fac mai târziu poate.” Și rareori făceam câte ceva din propria inițiativă, ci doar la insistențele ei interminabile. Mi se părea că se plânge degeaba, că nu e deloc greu ce face, dar anii care au urmat după ce m-am mutat de acasă mi-au demonstrat fix contrariul. „O să vezi și tu cum e când te muți de acasă și o să ai responsabilități”, are atât de mult sens acum, când eu am început să fac toate lucrurile pe care le făcea mama pentru mine. 

Mama era foarte paranoică, probabil dintr-o grijă foarte mare pentru mine; mă suna când întârziam, mă întreba în fiecare zi dacă am mâncat și își făcea tot felul de filme când mă vedea supărată. În momentul ăla părea doar cicălitoare și băgăcioasă, dar n-are idee cât de mult m-a ajutat că nu m-a lăsat de izbeliște, să fac toate prostiile care-mi treceau prin cap. Și tot comportamentul ăsta era doar dovada ei de iubire și protecție, dar încerca și să mă pregătească pentru atunci când voi pleca de sub aripa familiei. 

Cred că toți ne transformăm ușor – ușor în mamele noastre și preluăm din comportamentele lor. Probabil fără să ne dăm seama, adunăm și bune și rele de la ele, iar mai apoi ne răsfrângem atitudinea asupra celor care fac parte din viața noastră. De cele mai multe ori, pentru acei oameni pe care îi iubim, de care ne pasă, cu care vrem să evoluăm împreună, cu care vrem să facem lucrurile să iasă din ce în ce mai bine. Mama-mi spunea că o voi înțelege când o să fiu și eu mamă, dar cred că e vorba doar de iubirea și grija aia față de un om pentru care ai face orice. De asta cred că am înțeles anumite lucruri și fără să fiu părinte. Și sigur că atunci când ai un copil, lucrurile se simt la o intensitate și mai mare cu o grijă și mai mare care, da, poate părea uneori ușor sufocantă. 

E un fel de metamorfoză. O conștientizare a lucrurilor care se întâmplă, a pericolelor, a consecințelor și o teamă. O teamă pe care nu o avem când suntem copii, căci nu înțelegem, doar trăim momentul și nu ne gândim la ce s-ar putea întâmpla după, la urmări, fie ele pozitive sau negative. O tot întrebam pe mama de ce este atât de agitată când venea vorba să plec cu prietenii pentru câteva zile la mare sau doar să stau până târziu afară. Și răspunsul ei era simplu, dar nu-l înțelegeam și-l consideram dus la extrem: „Să nu ți se întâmple ceva, că tu pentru mine ești tot și sunt responsabilă de cum alegi să faci unele lucruri. Dacă tu vezi bine în ceva rău, poate că am greșit eu undeva și tot ce încerc să fac este să te fac să înțelegi să distingi lucrurile, să știi cine ce intenții are”. Și am fost pusă în foarte multe circumstanțe pe care abia acum le înțeleg pe deplin și probabil că nu aș mai avea curaj să le repet. Pentru că le gândesc la rece, cu mai mult  realism, mai conștiincios. De exemplu, obișnuiam să mă împrietenesc foarte rapid cu străinii de pe plajă, acceptam băuturi cumpărate de ei, chiar și desigilate. Aveam încredere prea mare și nici prin cap nu-mi trecea că cineva ar putea să-mi facă vreun rău. Iar acum mă uit la mine și-mi dau seama că nu mai am curajul ăsta.

Ding – dong, paranoia!

Revenind la faptul că nu știam să apreciez munca mamei, observ că am aceleași gesturi, nemulțumiri și vorbe ca ale ei. Acum, când pe umerii mei stă întreținerea unei case, văd toată ecuația asta cu cine ce face, total diferit. Încep să mă enervez când trebuie să fac toată treaba singură și îmi răsună în cap: „Dacă nu sunt eu să fac totul, se alege praful de casa asta!” Ding-dong și-mi apare în față imaginea mamei furioasă pe mine. Doar că imaginea aia are acum conturul feței mele. Ea obișnuia să încuie mereu toate ușile exterioare din casă și poarta, dar nu înțelegeam paranoia asta – pâna la urmă cine vine să ne fure fix pe noi? Păi, ne-au furat până la urmă, când mama era acasă doar cu mine și fratele meu, iar tata era plecat în străinătate. Au spart garajul și mașina, iar de atunci, mama e gata să pună lacăt și la baie. Între timp am uitat de asta, fiind copil când s-a întâmplat, dar când m-am mutat, totul s-a schimbat. Acum, eu verific ușa de la apartament de 10 ori dacă e încuiată și filmez când închid, ca să fiu sigură. Nu simțeam niciodată asta ca pe o responsabilitate a mea când locuiam cu părinții, căci ei aveau grija asta, să fim în siguranță noi și toată locuința. Când m-am văzut pentru prima dată în apartamentul ăsta, în mijlocul orașului, fără interfon la scară și doar o încuietoare la intrare, am simțit că înnebunesc, iar paranoia mamei nu mai părea atât de paranoia, de fapt. 

Un alt obicei dobândit e că nu mai suport încăperile care au mirosul unui aer închis. Zi de zi, ani la rând, dacă am stat oarecum „baricadată” doar în camera mea, cu draperiile trase, nu îmi dădeam seama că am nevoie să aerisesc camera aia, să vadă și ea un strop de lumină. Nu diferențiam mirosurile dintre camere pentru că eu, de fapt, eram doar într-una. Iată-mă azi cum umblu în toate camerele din apartamentul în care locuiesc și pot să deosebesc mirosurile, iar dacă nu deschid geamurile o iau razna. Acum, nu locuiesc doar în camera mea, ci în toate camerele, iar toate sunt responsabilitatea mea.

Unii ar spune că sunt rezultatul unor traume, unor presiuni pe care le-am resimțit din partea mamei, a familiei atunci când eram mică, iar acum am rămas fixată pe acele lucruri, deși nu mă mai trage nimeni de mânecă. Dar eu nu văd lucrurile așa, chiar deloc, și nu le consider comportamente tipice traumelor, ci pur și simplu așa cred că fac oamenii atunci când conștientizează tot procesul de maturizare. La mine grija și iubirea se manifestă prin n întrebări către acea persoană: „Cum a fost drumul? Ți-au ajuns banii? Cu cine ai ieșit? Ai băut mult? Ți-e rău? Îi cunoști pe ăștia? Mai stai mult? Sigur nu ți-e frig? Ce vrei să mănânci?” și câte și mai câte. Și da, întrebările astea sunt insuportabile și stresante când ești adolescent, le consideri sufocante și nu poți înțelege grija asta excesivă. 

Nervii cred că se moștenesc genetic

Am observat cel mai bine comportamentul ăsta de mamă atunci când fratele meu a ajuns adolescent, iar eu nu eram acolo, acasă cu el. Și cât timp am locuit împreună cu ai mei, adică am prins fix primii 11 ani din viața fratelui meu, nu eram deloc îngrijorată pentru el. Mereu ne certam unul cu altul, ne mai îmbrânceam, ne pâram unul pe altul, eram ca șoarecele cu pisica. Acum mă comport cu el cum se comporta mama cu mine acum ceva ani. Încerc să fiu foarte protectivă, să-i ofer un simț al responsabilității, să-l întreb cât pot de des cum se simte, cum merge școala. Îi iau apărarea și uneori mai ascund lucruri față de mama, pentru că știu că ne-ar certa pe amândoi. La fel, mă supăr când îl văd foarte dezordonat și nepăsător la orice din jur. Tot ce încerc să fac este să fiu aproape de el, să știu că e bine, să am situația sub control, să apăr ceea ce iubesc. 

„Ești uneori mai rău ca mama. Că ai făcut și tu prostii și nu vrei să le fac și eu, că vârstele sunt apropiate și pericolele poate și mai multe. Cred că ești protectivă și încearci să mă înveți să nu dau rateuri. Chiar dacă nu ai copii te comporți ca o mamă, uneori e bine, alteori doar mă enervezi. Eși foarte paranoică aproape la orice, mai exagerezi, dar dacă trag linie, scopul tău e ca totul să fie bine și safe”, povestește fratele meu despre atitudinea mea față de el din ultimii ani. Și are dreptate, regăsesc multe părți din mama în tot omul care sunt azi. Unele îmi plac, altele nu. Recunosc că sunt cicălitoare și urăsc ca lucrurile să fie amânate, iar cu asta provoc mereu discuții, uneori aprinse, cu oamenii apropiați. Spre exemplu, dacă cer ajutorul iubitului meu să aspire sau sau să dea cu mopul, am pretenția să se întâmple fix atunci, în secunda aia. Și mă enervez când nu e așa. Apoi mă gândesc că nu trebuia să provoc o ceartă pentru atât, că nu murea nimeni dacă se ștergea pe jos peste o oră. Tipul ăsta de impulsivitate e de la mama, absolut. Nervii ăia provocați din nimic și care la final mă fac să plâng, nervii ăia aș zice că sunt aproape moșteniți genetic, atât de asemănători îi văd.

În fiecare gest, un fragment din mama

Am vorbit cu mama de multe ori despre cum mi se pare că mă transform în ea, întrebându-mă dacă sunt trăsături specifice maturității sau doar lucruri pe care le preiei din familie. Iar ea mi-a spus foarte degajat:  „Maturitatea te face să-ți pese mai mult de oameni și te face să vrei să faci totul pentru ei, să rumegi mai bine faptele și să îți faci griji. Grija mea pentru tine și pentru cei dragi, în general, apare pentru că atunci când iubești ceva, pe cineva, cel mai mare coșmar este doar gândul că ai putea să îl pierzi. Și atunci faci orice să previi asta,  oricât de paranoic ți se pare ție”. Doar că eu aș adăuga aici și că e vorba de o tentă de frustrare. Frustrarea aia că faci tot și parcă nu primești la fel. Știu că iubirea nu e condiționată, dar te macină înăuntrul tău când faci totul de una singură și nu ai ajutor. Omul pentru care faci tu tot pare că e de neclintit, că nu înțelege grija pe care o porți și că nu apreciază tot efortul depus ca el să fie bine. 

Probabil fiecare dintre noi ajunge să vadă în sine fragmente din părinții săi. Pe unele le privim cu ochi buni, iar altele ne sperie. Ne sperie pentru că ne promiteam că „eu n-o să fiu niciodată așa”. De fiecare dată când fac singură ordine prin casă, când îmi sun fratele și insist să-mi spună unde e și cu cine, când mă enervez pe iubitul meu că nu vede lucrurile ca mine, înțeleg și mai mult ce a simțit și trăit mama. De ce ridica tonul, de ce era obosită, de ce se supăra când lăsam vasele în chiuvetă și plecam. Când conștientizezi iubirea, te schimbi. Iar atunci când ești copil, iubirea părinților e acolo necondiționat, că așa trebuie să fie. Nu o analizezi prea mult. Dar când începi să ai grijă de alții, când începi să oferi mai mult decât primești, realizezi că iubirea e, de fapt, muncă. O muncă zilnică, neîntreruptă, uneori obositoare, dar pe care o faci din tot sufletul. 

Ce e sigur este că am preluat cel mai important lucru de la mama: capacitatea de a iubi prin fapte, prin protecție, prin asumarea unor responsabilități pe care altcineva le-ar fi ignorat. Și poate că, într-o zi, cineva va scrie despre mine același lucru. Că am fost enervantă, că am fost cicălitoare, că mă stresam inutil. Dar sper că, la fel ca mine acum, într-un moment de liniște, vor înțelege că tot ce am făcut a fost din iubire.