Cheerleading nu este despre pampoane

Despre cheerleading n-am auzit să se povestească la fel de mult în lumea sportului, cum se vorbește de sporturile populare, gen fotbal, handbal și alte asemenea. Prima dată când am auzit eu de cheerleading a fost prin anul 1, când am văzut postările unui coleg de organizație, căruia toată lumea îi spunea că „ce fain e la majorete!”. De atunci, recunosc, rămăsesem cu impresia că cheerleadingul este același lucru cu majoretele. Am aflat ulterior că de fapt sunt două sporturi diferite, așa că am participat și eu la un antrenament de cheerleading, ca să văd de ce e unic. 

Intru în sala de sport. Un sportiv stă în mâini și încearcă să-și doboare propriul record. E de neclintit. Reușește, totuși, să stea în mâini un minut și jumătate. Mă minunează performanța lui, tocmai pentru că eu n-aș putea niciodată. 

Se întinde covorașul pentru antrenament. Sportivii îl aranjează. Zâmbim unii la alții. Pare că se distrează și că sunt acolo din mare, mare pasiune. Dintre sportivii cu care am vorbit, majoritatea fac sportul ăsta de mult timp. Printre lucrurile care i-au motivat să rămână sunt colegii de echipă, dar și skillurile noi pe care le au de învățat pe parcursul antrenamentelor. În sportul ăsta niciodată nu poți spune că le știi pe toate. Totdeauna ai câte ceva nou de adăugat în „colecția” de exerciții. Asta îmi spun sportivii. 

O parte din ei încep câteva exerciții de încălzire. Unii stau în mâini, alții în cap. Câțiva se întind. Carmen Biriș, una dintre antrenoare, îi privește de pe margine. 

Se strâng apoi pe covoraș, într-un cerc. Laura Kato, cealaltă antrenoare, îi întreabă pe sportivi cum sunt. Cineva răspunde „odihniți”. Li se dau câteva updates: urmează să aibă loc campionatul mondial, în SUA, pe 24 aprilie fiind semifinalele, iar în 25 aprilie va fi finala. Înțeleg din discuția lor că participarea la această competiție va fi una dintre cele mai importante reușite ale lor, fapt pe care mi-l confirmă și Carmen: „Va fi prima dată când testăm ce înseamnă un astfel de concurs de asemenea amploare. Ne vom întâlni cu echipe foarte puternice, care merg constant. Deci cumva suntem foarte realiști de nivelul nostru, dar este foarte important să ajungem ca și țară în acest concurs și practic să punem România pe harta cheerleading-ului mondial.”

Laura le spune pe un ton cald, prietenos: „E o perioadă grea. Să aveți răbdare cu voi înșivă, cu ceilalți. Cheer-ul continuă și după mondial”. 

În prezent, cheerleadingul este recunoscut în străinătate, însă în România, lucrurile stau diferit. La noi este recunoscut, doar ca sport olimpic, ca o ramură a majoretelor, nefiind adăugat ca disciplină sportivă încă, fapt care influențează finanțarea și susținerea echipei. Un aspect foarte important de știut e că cheerleading-ul nu e același lucru cu majoretele, deși ni se pare că asta ar fi echivalentul în română. „Dacă în majorete focusul principal se pune pe dans, pe lucrul cu pomponi sau cu batoanele, pe schimburi de formații foarte mari, în cheerleading accentul se pune pe elementele acestea la înălțime, pe ridicări, pe aruncări, pe piramide și pe partea de gimnastică”, explică antrenoarea. Aflu de la Carmen că echipa Knights of Transylvania și Federația de Cheer Sport din România fac în prezent toate demersurile pentru a recunoaște cheerleading-ul separat de majorete. 

 În plus, ce e frumos la cheerleading este că pe aceeași scenă intră și fete și băieți în același timp. Dar asta vine la pachet și cu multe critici pe care băieții le au de îndurat. Așa îmi povestește Rareș, care îmi spune că i s-au făcut destule glume pentru simplul fapt că face cheerleading. „Și purtați și voi fuste?”, „Mergeți numai să dansați”. Cam așa auzi în România  dacă faci un sport de genul acesta. Comparația cu majoretele se întâmplă imediat ce îi spui cuiva că te antrenezi pentru cheerleading. Și lucrurile astea încep de la vârste mai mici, îmi spune Rareș, fapt pentru care echipele de juniori sunt predominant feminine. Băieții mai mici vin când mai cresc, atunci când pot face față mai ușor criticilor. 

Revenind. Dacă nu este recunoscut la nivel național, statul nu-ți dă finanțări. Trebuie să te chinui singur să aduci un sport pe lista celor oficiale. Ca în cazul oricărui lucru frumos pe care vrei să-l faci în țara asta. Și pe lângă asta, Carmen îmi povestește că mai e nevoie și de alte lucruri pentru pregătirea sportivilor: „Pe lângă finanțe, baza de pregătire ar fi incredibil de importantă. Noi suntem singurul club din țară care avem în prezent cel puțin salteaua de protecție de cheerleading, care a fost o investiție enormă de 12.000 de euro, dar care este absolut necesară, mai ales acum că țintim competiții atât de mari, pentru că ei lucrează la un nivel foarte înalt de dificultate, la înălțime, și atunci trebuie să ne asigurăm că au suprafață de protecție sub ei. Aici simțim că sunt marile provocări în țara noastră.” 

După mondial, vor avea loc și competițiile europene. Sportivii sunt sfătuiți să se gândească dacă vor participa sau nu, ținând cont că vor trebui să acopere ei înșiși o parte din costuri. Mă întristează discuția lor. Mi se pare că e fix o alegere între a face ce te pasionează și a nu rămâne pe minus cu banii. Mă gândesc că poate mulți dintre sportivii din fața mea sunt în aceeași situație ca mine. Nu avem sacul de bani acasă. Trebuie să fugim dintr-o parte în alta să ne ținem vii pasiunile, sănătatea și să avem cu ce trăi de la o lună la alta, pentru că așa e în România. Și m-aș frustra foarte tare dacă ar trebui să renunț la un sport făcut din pasiune, la care am muncit, așa cum au făcut, pe parcurs, alți sportivi. „Într-adevăr bariera financiară se resimte. La nivelul clubului nostru am avut de-a lungul anilor mulți sportivi care din considerente financiare au trebuit să renunțe, chiar sportivi care au performat, care aveau abilități, care au muncit mult”, îmi spune Carmen. 

Mă supără că ne lovim de bariere atunci când vrem să aducem reușite României. 

În toată discuția asta cu participarea la mondial, un singur băiat și-a pus problema de evoluția lucrurilor pe plan politic. Competiția va avea loc în SUA, așa că sportivul o întreabă pe antrenoare cum va rămâne dacă „politics go wrong”. Toți de acolo au doar un singur răspuns: speranța. Antrenoarea speră ca în timpul ăsta scurt să nu se întâmple nimic grav. Dar la situația pe care o știm cu toții, nu poți garanta asta. Îți rămâne doar să speri că marii oameni politici nu-ți vor lua șansa de a te bucura de propriile reușite. „Sunt chestii pe care nu le puteți controla”, le spune Tudor, kinetoterapeutul echipei. Într-adevăr. Și sunt emoții pe care, ca sportiv, mă gândesc că-i greu să le duci. 

La fel ca ei, îmi doresc să aibă experiența participării la cele două competiții importante. Mai ales când îi văd povestind amintirile de la alte concursuri. Mi se pare interesant că toți sportivii cu care am povestit mi-au spus că amintirea lor preferată este de la competiția din Bottrop, un oraș din Germania, acolo unde la semifinală au ieșit pe locul 1, iar în finală pe locul 2. Kiri, una dintre sportive, îmi povestește că atunci a pregătit echipei un accesoriu pentru pantofi pe care scria „Iese tot”, iar în mijloc scria „perfect”, iar când puneau toți piciorul în față, mesajul motivațional se întregea. Felul în care îmi povestește de  momentul ăsta mă face să-mi dau seama că e o amintire de suflet nu numai pentru ea, ci pentru întreaga echipă. 

În teren se încheie discuțiile mai dificile. Laura pornește boxa. Strigă „în formație, vă rog!”. Până se rezolvă partea cu muzica, sportivii se mai joacă unii cu alții. Zâmbesc. Glumesc între ei. Se distrează. 

Laura începe încălzirea cu tot grupul. Toți lucrează pe ritm. Antrenoarea îi corectează acolo unde trebuie îmbunătățiri. Îi ghidează pe tot parcursul încălzirii. Are un ton cald. Mă uit la sportivii din fața mea și mă miră cât de elastici sunt. Sunt atât de concentrați, că-mi vine și mie pofta de mișcare. 

Formația se împarte pe mai multe echipe, de câte 4 sau 5. În echipă, există de obicei 4 membri: o bază principală, o bază secundară, un backspot și un flyer. Backspot-ul este persoana care ține gleznele flyer-ului. Flyer-ul, după cum sugerează și numele, este persoana din vârful piramidei.

Carmen le indică ce să facă. 

„Formula 1, set!”, răsună în sală. 

Unele exerciții nu ies de la început. Ei zâmbesc și nu se demotivează. O iau de la capăt până iese. Citesc mândria pe fața fetelor din vârful „piramidei”. Încrederea în oamenii ce le ridică acolo sus este maximă. De la înălțimea la care sunt, fetele își mai permit să zâmbească. Rămân uimită pe scaunul în care stau. Am frică de înălțime și mi-ar fi foarte greu să mai pot zâmbi dacă mă ridică cineva așa de sus. Darămite să mai fac și backflip sau să sar… 

Anxietățile astea mi le rezolvă Kiri, cu care am povestit despre cum e să fii în vârf: „E foarte greu psihic, dar e super mega fain. Adică eu cel puțin mă concentrez la părțile tehnice pe care nu le stăpânesc încă și cumva cele pe care le stăpânesc deja au intrat în muscle memory și atunci doar mă distrez”. 

Recunosc, în timp ce priveam echipele, stăteam cu inima la gură ca nu cumva cineva să cadă de la înălțimea aia. Momentele de genul ăsta mi-au demonstrat cât de importantă e încrederea în coechipieri, mai ales în cheerleading. Nu era deloc cazul să mă îngrijorez de posibilele accidentari. Mi-am dat seama că oamenii ăștia știu ce fac și că pun mult suflet în sportul ăsta. Apoi m-am liniștit și sentimentul de frică s-a schimbat în admirație. Multă. 

Li se spune constant „hai că puteți!”. Și echipele se susțin reciproc. Mi-s dragi încurajările antrenoarei, mi-s dragi sportivii care aplaudă după fiecare exercițiu reușit. În cheerleading este importantă susținerea de orice fel. Dacă nu există încurajare, mă gândesc că e foarte greu să-ți iasă formula. Robi, unul dintre membrii clubului, îmi spune că cel mai greu moment este când are blocaje mentale, unde apare și frica de accidentări. Despre aceleași provocări îmi vorbește și Grațian, adăugând că susținerea colegilor îl ajută să le depășească. Cum de altfel mi-au zis și restul sportivilor cu care am povestit, atunci când i-am întrebat ce îi motivează să rămână aici constant. „Oamenii ăștia faini”, acesta a fost răspunsul.

Se strigă „pauză”. Unii mai repetă încă. Pe fundal, Imagine Dragons cântă I’m on top of the world. Mă binedispune vibe-ul lor și încep și eu să fredonez. Trebuie să se simtă tare fain să fii în locul sportivilor. Îmi place că în pauze se destind tare. Sunt toți un zâmbet, se iau la mișto. Se întrec ei între ei, într-un spirit prietenos. Tudor îi ajută pe cei ce se accidentează sau care simt vreo durere. 

Se întorc, apoi, în formulă completă, la încă o rundă de repetări. Ce fac ei ca să reușească înseamnă muncă, înseamnă motivație, înseamnă sprijin. În timpul antrenamentului, ei n-au timp să se plângă. Dacă nu-ți iese ceva, treci peste și continui. Pe lângă faptul că trebuie să fii motivat, trebuie să fii tare. 

Asist și la exercițiul final, care reunește toate formulele ce le-am văzut până acum. E ca o coregrafie. Nu mă așteptam, sincer, să văd asta. Tot ce au repetat ei pe bucăți, acum se lega și arăta frumos tare. Atât de frumos, că am rămas uimită, cu ochii ațintiți la ei. Nu-mi venea să cred cât de frumos se leagă. 

Antrenoarele le mai amintesc sportivilor câteva reguli generale, atunci când ei le mai neglijează. Să nu stea prea aproape de mobilier. Nici de scaune. Să nu se odihnească pe jos, ca să nu se împiedice unii de alții și să se accidenteze. Că și dacă se accidentează, vezi tristețea pe ei, care vine la pachet cu multă empatie din partea colegilor și multă emoție.

La final, sportivii mă aduc lângă ei să facem strigătul. Sunt entuziasmată. Eu n-am practicat niciodată un sport de echipă, în afară de puținul pe care îl făceam la orele de sport. N-am avut ocazia să aparțin unui grup sportiv, așa cum o au ei. Dar pentru 2-3 secunde, m-am simțit colega lor. Eu nu știam ce strigăm, dar m-am conformat și m-am simțit exact ca în desene, atunci când vreo echipă mare se antrena și își făceau strigătul. Foarte cool. 

În timp ce tot umblam dintr-o parte în alta, să vorbesc, fie cu sportivii, fie cu antrenoarele, pentru a afla cât mai multe despre sportul ăsta, câțiva băieți îmi spun că „trebuie să te ridicăm și pe tine”. Răspund cu un „nu” speriat, protestez, dar ei mă conving să încerc. Și uite cum frica mea de înălțimi acționează acum atât de puternic asupra mea. Tot ce îmi zice creierul e că „o să pici”, „uite ce înălțime mare”. Simt cum încep să mă ridice ușor, parcă din ce în ce mai sus. Băieții îmi strigă de jos „ai încredere în noi!!”. Primesc indicații de jos, de la o sportivă, așa încât să nu mă dezechilibrez. Se oferă să-mi facă și niște poze, așa că zâmbesc. Până la urmă, ajung să fac mare parte din tot ce mi se părea scary când am pășit prima dată în sala de antrenament. Mă uit pe fotografii și îmi dau seama că nu-i așa de greu să zâmbești, la înălțime fiind, dacă ai încredere în cei care te țin. Le dau dreptate acum tuturor sportivilor cu care am vorbit. E greu la început, dar susținerea te ajută. Și când vezi că îți iese câte un skill, te umpli de bucurie și vrei să tot evoluezi. 

După toată experiența, am rămas cu impresia că cheerleading-ul e un sport unicat, un sport frumos, în care antrenamentele, emoțiile și susținerea trebuie să fie prieteni și să meargă mână în mână, pentru a putea reuși. Mi-aș dori să aud pe viitor că demersurile echipei de a face ca sportul acesta să fie recunoscut la nivel național au avut un rezultat și că statul se va implica mai mult în a asigura sportivilor condițiile necesare pentru buna desfășurare a antrenamentelor.