80 de ani- Auschwitz

Pe 27 ianuarie 2025 s-au implinit 80 de ani de la eliberarea lagărului nazist Auschwitz-Birkenau. Această dată a fost proclamată de ONU în 2005 ca zi internațională a comemorării victimelor Holocaustului și ne amintește de persecuția și uciderea sistematică a 6 milioane de evrei de către naziști și colaboratorii lor, între 1933 și 1945. Este un capitol dureros al istoriei ce nu trebuie uitat. 

Când auzi de Auschwitz, poate îți vine în minte sloganul ironic de la poartă. Zilnic, mii de prizonieri treceau de două ori pe acolo. Prima dată, dimineața devreme, când mergeau la muncă, și a doua oară, când se întorceau, adesea cărați de prieteni din cauza oboselii extreme. În fiecare dimineață, priveau semnul batjocoritor „Arbeit Macht Frei” (Munca te va elibera), conștienți că ar putea fi ultima dată când trec pe acolo. Munca, despre care se spunea că îi va elibera, le aducea de fapt o moarte prematură. Poarta Auschwitz nu a condus niciodată la libertate, ci doar la durere sau moarte.

Când citim despre Holocaust, vedem doar numere colosale și termeni reci precum „exterminare în masă” sau „lagăr de concentrare.” Însă, mărturiile supraviețuitorilor aduc la suprafață durerea, frica și speranța pierdută. Aceste relatări ale eliberatorilor și supraviețuitorilor sunt un apel puternic să nu uităm, să învățăm și să acționăm împotriva urii și discriminării. Fiecare mărturie reprezintă o fereastră către ororile trăite și ne conectează la realitățile cumplite ale acelei perioade, ajutându-ne să înțelegem umanitatea din spatele istoriei.

Uite o scenă emoționantă descrisă de un ofițer din Armata Roșie care a luat parte la eliberarea Auschwitzului:

„Când am intrat în baracă”, a scris un ofițer din Armata Roșie, Georgii Elisavetskii, „am văzut schelete vii întinse pe paturile cu trei etaje. Ca prin ceață, am auzit soldații mei spunând: 

„Sunteți liberi, tovarăși!” Simțeam că ei nu înțeleg și am început să le vorbesc în rusă, poloneză, germană, dialecte ucrainene; dând jos geaca de piele, le arăt medaliile mele… Ei cred că îi provoc. Încep să se ascundă.

„Și doar când le-am spus: „Nu vă temeți, sunt colonel al Armatei Sovietice și evreu. Am venit să vă eliberăm”… S-au îndreptat spre noi strigând, s-au prăbușit în genunchi, au sărutat poalele paltoanelor noastre și ne-au îmbrățișat picioarele. Și nu ne-am putut mișca, am stat nemișcați în timp ce lacrimile curgeau pe obrajii noștri.”

Acum, din perspectiva supraviețuitorilor, am ales câteva amintiri care încă dor. Poveștile reale ne aduc mai aproape de adevărata esență a Holocaustului. 

Amintirile supraviețuitorilor, precum cele ale Barbarei Donezka, care la doar zece ani a trăit ororile lagărului. Barbara s-a întors în barăcile unde a fost prizonieră. Stând lângă patul de lemn pe care l-a folosit odată, ea povestește: „Îmi revin toate amintirile. Mă întreb cum am putut supraviețui foamei, frigului și fricii de moarte”. Unul dintre cele mai dureroase momente pe care le-a trăit a fost pierderea prietenei sale, Helena, care avea doar patru ani. „A fost oribil, plângeam în continuu”, își amintește ea cu tristețe.

„Când am fost confruntată cu moartea pentru prima dată, credeam că doar adulții pot muri. Noi, copiii, aveam tot timpul din lume în față”, adaugă ea.

De asemenea, povestea lui Jona Laks arată cum viața oricărui om atârnă de un fir de ață în lagăr. Ne  povestește cum, în fața morții iminente, viețile oamenilor erau decise de un simplu „stânga” sau „dreapta”. Jona își pierduse deja părinții la Chelmo și a ajuns în 1944 împreună cu sora ei geamănă Miriam și sora ei mai mare Chana din ghetoul de la Lodz, mai la nord. „Am fost comandată să merg la stânga, ceea ce însemna crematoriul, în timp ce sora mea geamănă a fost trimisă la dreapta. Asta s-a întâmplat doar pentru că omul era atât de plictisit, încât spunea ‘Stânga, dreapta, stânga, dreapta’, fără să se uite la oameni. Nu știam că stânga însemna moarte, dar știam că nu era bine”, a declarat ea pentru BBC.,

E înfiorător să te gândești că 80 până la 90% dintre noii sosiți erau trimiși la moarte, în timp ce alții erau selectați pentru muncă silnică. „Eram deja foarte aproape de poartă; puteam vedea scânteile, focul ieșind din coșuri și chiar puteam simți mirosul de carne arsă.” Jona Laks a fost salvată doar pentru că sora ei mai mare a strigat că nu ar trebui să fie despărțită de geamănă, iar vestea a ajuns la infamul nazist „Înger al Morții” de la lagăr, Josef Mengele, care folosea o parte din Birkenau pentru experimente medicale, adesea mortale, pe gemeni.

La rândul său, Ivor Perl, un alt supraviețuitor, transmite un mesaj emoționant. 

„Sper că mă înșel,” spune supraviețuitorul. „Dar există o vorbă care spune că, dacă nu înveți din istorie, ești condamnat să o trăiești din nou.” Ivor are aproape 93 de ani și i-a luat o jumătate de secol să se simtă capabil să vorbească public despre timpul petrecut în lagărul de concentrare nazist. A fost deportat la Auschwitz din Ungaria la vârsta de 12 ani. A pretins în fața gardienilor nazisti că este mai mare și s-a trezit trimis să facă muncă silnică. Minciuna lui l-a salvat de camerele de gazare. „Ei erau evrei polonezi și tot spuneau (în idiș) “mâncați toată mâncarea, nu păstrați nimic” și „dacă sunt întrebați, copiii trebuie să spună că au cel puțin 16 ani.”

Mai mult de atât, aceste relatări personale nu doar că prezintă istoria dintr-un alt unghi, dar și sensibilizează oamenii. Susan, acum în vârstă de 94 de ani, locuiește în Londra și a petrecut ani de zile dând mărturii în școli. Ea spune că soțul ei era reticent să discute despre ceea ce au văzut în timpul Holocaustului. „Nu voia să vorbească despre asta, spunea că trebuie să începem o viață nouă – aveam copii, nu voiam să le otrăvim viețile.” Uneori, copiii ei o întrebau de ce nu au o familie mai mare, inclusiv bunici. „Nu le-am putut spune că au fost gazati, așa cum au fost,” spune ea. „Le-am spus că au murit de moarte naturală. Ne întrebau de ce nu au unchi sau mătuși și <<de ce nu avem o viață normală?>>. Cum am fi putut să le spunem ce s-a întâmplat?”

Victimele Holocaustului au avut nevoie de timp pentru a-și împărtăși experiențele, nu doar din cauza atrocităților trăite, ci și din cauza reticenței societății. David Teboul evidențiază mărturiile supraviețuitorilor, care descriu cum societatea nu era pregătită să asculte astfel de povești: „Scopul meu era să vorbesc. Nu puteam povesti, nu puteam vorbi. Nimeni nu voia să ne asculte, nimeni nu credea. Cel mai greu a fost indiferența la întoarcere.” 

Ce ține de noi…

Nu este suficient să comemorăm eliberarea lagărelor de exterminare de la Auschwitz și din alte părți. Trebuie să luptăm cu hotărâre împotriva curentelor politice și ideologice care promovează ura față de străini și de cei diferiți în ceea ce privește cultura, originea, culoarea sau orientarea sexuală. Așa cum spunea istoricul Antoine Prost: „Amintirea unui eveniment nu servește la nimic, nici măcar pentru a preveni repetarea lui, dacă nu îl explicăm”.