Există dățile alea din an în care oamenii își mai amintesc să dea un semn. Nu sunt în măsură să zic nimic, căci în momentul de față știu maximum cinci zile ale anului pe care le asociez cu zilele unor persoane dragi mie. Și n-am doar cinci oameni de care mi-e drag. Dar trecând peste asta, din familie m-am obișnuit să primesc și să dau măcar câte un mesaj cu o urare când se ivește ziua cuiva. Și așa a și fost pentru mulți ani, chiar și tata care nu mai avea nicio treabă cu mine (maximum venea la mine de ziua mea) îmi mai spunea un „Sărbători fericite” sau chiar și „Baftă acolo, am auzit că ai fost selectată”. Eu, la rândul meu, țineam cont de asta și, deși aveam mereu o repulsie puternică în interiorul meu vizavi de absența lui care mereu a durut și vizavi de mai multe episoade care îl implică, îl felicitam de ziua lui. Cam asta era interacțiunea. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Până acum un an, când a venit la mine acasă, evident, de ziua mea, și a stat la masă cu noi înainte să plec la cabana la care mi-am ținut majoratul. Și ca să nu o zic pe ocolite, mi-a picat fața când m-a întrebat câți ani am împlinit. În secundele acelea, în mintea mea creață care de obicei reușește să vadă doar partea bună a lucrurilor, s-a lăsat bezna. Aceeași beznă care se lăsa și când toți copiii din jurul meu erau așteptați de tații lor ca să fie duși în siguranță acasă, și eu mergeam singură agale pe toate străduțele. Aceeași beznă pe care am resimțit-o de fiecare dată când am avut nevoie de o părere masculină de la un adult de încredere, dar nu a fost nimeni, și am dat-o în bară rău. Bezna care s-a lăsat atunci când vedeam cât de iubite sunt prietenele mele de tații lor, cum ei le sfătuiau de bine (mai trăgeam cu urechea și eu, recunosc), și după mergeam acasă știind că nu voi avea parte niciodată de asta. Toate în câteva clipite, pentru că sunt impregnate în conștiința mea. Da, am clipit de câteva ori și am schițat un zâmbet ca să nu fac momentul să pară și mai ciudat și i-am zis că „de azi sunt adult”. A zis că nu-i vine să creadă, de parcă m-ar fi văzut crescând în fața ochilor lui, am mai schimbat câteva vorbe despre cum mai e pe la școală, și aia a fost. Am plecat buimacă spre majorat, unde din când în când mă mai trăznea câte un gând de genul „cum să fii așa?” Mai mult de atât, după ce îmi luam gândul și mă distram cu prietenii mei, ajungeam la mine în cameră și îmi juram că nu o să am copii cu un om de genul ăsta. Nimeni nu merită asta.
Foto: Arhiva personală/Alexia Rus
Cred că este îngrozitor pentru o mamă să încerce să țină și locul de tată, mai ales cu un copil zgubilitic cum am fost eu. Cu siguranță că el nu s-a gândit la asta când acum vreo 10 ani când venise la noi (mereu am locuit separat) și mi-a zis când a plecat că nu vrea să ne mai vadă niciodată. Când eram și mai mică, mai trecea pe la mine și la mama, dar focusul era doar mama, el voia o relație cu ea. Eu nu existam. Simțeam că exist doar când rămâneam rece, când auzeam că țipă la ea și o amenință. Și mă includea și pe mine în asta.
Mama era despărțită de tata, el mai venea ocazional pe la noi când eram mică (până pe la 9 ani) cu pretextul „vin să o mai văd pe aia mică”. Se juca cu mine câteva minute, în care eram cel mai fericit copil, după care începea să se certe cu mama pentru că era extraordinar de gelos, deși nu mai aveau nicio treabă. Mergeam plânsă sau cu cearcăne la grădiniță și la școală pentru că în momentul respectiv, când aproape totul părea roz, scandalurile dintre ei erau foarte dureroase pentru mine.
Foto: Arhiva personală/Alexia Rus
Mama avea pe cineva, din alt oraș, care venise cu fiul său la noi cu câteva zile înainte de Crăciun. Îmi luase o păpușă care îmi plăcea enorm, în zilele în care a stat la noi nu m-am despărțit de ea, o luam cu noi la ski, la restaurante și peste tot unde mai mergeam. Omul respectiv a fost și este o companie foarte plăcută pentru mine, chiar și în ziua de azi. Un om pe care chiar îl respect și țin la el, un om care o tratează cum se cuvine pe mama.
Foto: Arhiva personală/Alexia Rus
În anii ce au trecut obișnuiam să mă mint singură spunându-mi că e minunat că nu mă cicălește nimeni. Ce a fost mai rău, a trecut, acum este liniște și pace. Începusem să cresc, aveam alte probleme, uneori mi-ar fi plăcut să mă fi „cicălit” cineva, mai ales când știam că greșesc, dar era confortabil pentru mine să încerc să văd partea bună. Cred că oricine care trăiește cu lipsa unui părinte care stă bine-mersi știind că nu e deloc prezent în viața copilului simte asta la un moment dat. Oricât de puternic ai reuși a fi pe picioarele tale, ajungi să te întrebi dacă să îți fie frică să ai încredere în oamenii în care se presupune că ar trebui să ai încredere. Ca fată, ajungi să te întrebi dacă nu cumva lipsurile tale emoționale au rădăcina în absența asta, care fără voia ta, te-a durut ani întregi. Și te gândești la greșelile pe care le-ai făcut, la ceea ce ai acceptat și nu ar fi trebuit să accepți, la lucrurile care ar fi fost diferite dacă ai fi simțit acea prezență masculină care nu te lăsa să calci strâmb, până ce înveți să fii puternică tu pe picioarele tale. Și asta am simțit în ultimii ani, chiar dacă mama s-a descurcat exemplar să mă crească singură, există un gol care nu a putut fi umplut de nimeni. Pe celelalte planuri, niciodată nu mi-a lipsit nimic, mama, bunicii și prietenii sunt ca „îngerii” mei, așa că nu pot decât să le rămân lor veșnic recunoscătoare pentru că m-au iubit. Acum simt că înfloresc și că mă pot bucura de ceea ce au sădit în mine oamenii care mi-au îmbrățișat vulnerabilitatea și au transformat-o în empatie.
