Sursă foto: Cristina Șuțu

Ramona Boldizsar are multiple roluri în jurul culturii și literaturii. Deși este la origini poetă, este și jurnalistă de cultură, personalitate online conectată cu literatura contemporană, coordonând și colecția Amaterasu a Editurii Cartex, pentru care face și PR. A urmat cursurile Facultății de Filosofie din București și a scris în „Revista de Povestiri“,  „Noise Poetry”, „Revista Golan”, „Matca Literară“, „Poetic Stand“, „Literomania”.

A publicat 2 volume de poezie, „Nimic nu e în neregulă cu mine”, în 2021 la Editura Casa de Pariuri Culturale, având monologuri cu „explorări empatice”. Cel de-al doilea volum, „Spune-mi unde să apăs mai tare”, a fost publicată în 2024 la Editura Cartex și explorează subiectul maternității într-un mod tare vulnerabil. Sensibil și pătrunzător, contrastează imaginea idealizată și dezirabilă a maternității, vorbind despre așteptările societății din partea mamelor, greutățile reale și frământările multiple. În încercarea de a se adapta, dar și de a nu deveni ca „celelalte mame”, își compară propria copilărie cu cea a fiicei sale, expunând și rolurile de gen din identitatea sa (femei la vase, la cratiță, care trebăluiesc și împletesc codițe lungi fiicelor lor). 

Sursă: Arhivă personală

În plus, poeta povestește cititorilor ce a citit în luna precedentă, scrie recenzii și comentarii despre cărțile citite și vorbește despre viața sa de zi cu zi. Este extrem de implicată online: face daily vlog-uri pe Instagram și TikTok, scrie pe pagina proprie de Substack, De vorbă cu sine, și pe blog-ul său. Este gazda podcast-ului Perfect Contemporan, în care stă de vorbă cu autori, printre care s-au numărat și Defne Suman, Lena Chilari, Raluca Nagy și Florentin Popa. Postează, din când în când, și poze cu ce gătește bun.

1. Background-ul tău este în filosofie, dar acum ești poetă, te ocupi cu promovarea culturii și cu jurnalismul cultural în multiple moduri. Cum găsești timp pentru toate, luând în considerare că ești și foarte implicată în viața privată, de familie?

E o întrebare bună, cum avem timp să facem lucruri, pentru că, de multe ori, scriitorii și jurnaliștii de la noi se ocupă și cu multe alte lucruri. Eu nu sunt la origine jurnalist cultural deși, într-adevăr, promovez mult literatura în online. Să fiu sinceră, nu mi-am făcut acest plan malefic prin care o să conduc Internetul spre cărți, pur și simplu s-a întâmplat. Era o pasiune, așa cum e pentru toată lumea, despre care am început să vorbesc în singurul mediu accesibil. Deși scriam pe blog de foarte mulți ani și foloseam aplicații ca Goodreads, mie îmi lipsea ceva. Probabil că nu toată lumea își amintește asta, dar a fost o vreme când forumurile erau trendy și acolo ne adunam și vorbeam despre cărți. Odată ce ele au dispărut, simțeam că îmi lipsește ceva și am început să fac asta doar din acest motiv. Acum, cum îmbin toate aceste roluri ale mele, nu aș știi să zic cum, pur și simplu le fac, nu atunci când reușesc să îmi fac timp, mai degrabă îmi fac timp să le fac. Am observat că, dacă te organizezi, reușești să faci foarte multe lucruri. Atunci când eram mai tânără mi se părea absolut tragic să mă organizez în mod concret, să am liste, de exemplu, cu ce am de făcut sau să structurez foarte concret ce am de făcut – nu doar pentru că eram o persoană spontană, dar mi se părea că reduce cumva valoarea lucrurilor pe care le înfăptuiesc, dacă le organizez – ceea ce este pueril. Da, reușesc să le fac pentru că îmi fac timp pentru ele. 

2. Cum arată jurnalismul cultural din România astăzi?

Sunt jurnaliști de cultură mult mai activi decât mine, iar eu am și această componentă hibridă de social media. Cred că sunt destul de multe viziuni care ar spune că, dacă tu nu ai făcut Facultatea de Jurnalism, nu ai cum să fii jurnalist cultural și că, doar pentru că postezi niște lucruri pe Internet, asta nu înseamnă că ești jurnalist. De fapt, sunt de acord cu asta. Pentru mine, e mai mult o convenție să spun că fac și jurnalism cultural, pentru că nu mă gândesc neapărat în mod activ că asta fac, ci mai degrabă că încerc să contribui și eu în mod activ la ceea ce înseamnă promovarea literaturii. Nu știu cum arată neapărat jurnalismul cultural. Am citit această carte de Maria Ressa (n.a. „Cum să înfrunți un dictator: Lupta pentru viitorul nostru”) despre mai multe lucruri, printre care și moralitatea jurnalismului astăzi, pentru că, din pricina diverselor campanii politice care au avut loc pe Facebook, în special, s-au făcut anumite fraude. O parte din jurnalism și-a diminuat din credibilitate, este mult mai ușor să fii păcălit de fake news și de lucruri de genul ăsta. Cred că s-a schimbat și jurnalismul cultural (online). Există aceste metode diferite de a face promovarea culturală sau de a vorbi semnificativ despre literatură și, poate că, în mod tradițional, ele nu s-ar numi jurnalism, dar pe de altă parte, îndeplinesc, de fapt, scopul jurnalismului. Așa că arată în diverse moduri.

Are sens, mai ales pentru că e un termen umbrelă pentru ceea ce se desfășoară pe social media sau prin podcast-uri, de exemplu.

Asta-i interesant, pentru că eu aș pune podcastul la jurnalism cultural per se, chiar dacă nu este făcut la fel de „serios”, ca alte podcasturi care sunt mult mai teoretice sau mult mai implicate într-o anumită tematică. Există podcasturi ca al meu, care este mai relaxat, să zicem, și care nu intră întotdeauna în profunzimile teoretice, dar câteodată se întâmplă. Cred că asta chiar este o formă activă și pertinentă de jurnalism, poți să pui degetul pe ea și poți să spui că face ceva, oricât de mic ar fi lucrul ăla pe care îl face. 

Ramona Boldizsar recitând poeme în cadrul FILIT. Sursă foto: FILIT (Facebook)

3. De fiecare dată când intru pe Goodreads să caut o carte pe care vreau să o citesc găsesc recenzii făcute de tine. Cum ai timp să citești așa de multe cărţi, scriind și recenzii complexe?

Cred că în ultimele luni nu am mai reuşit să scriu recenzii atât de complexe, pentru că nu am mai avut timp. Am migrat foarte mult pe ceea ce înseamnă conținut video şi atunci nu le pot face pe amândouă întotdeauna. Am păstrat această formulă de a scrie lunar despre cărţile pe care le citesc şi atunci intru un pic în detalii la fiecare carte – nu așa de mult pe cât mi-ar plăcea, câteodată, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care aş putea să le spun despre o carte, chit că nu sunt cu adevărat originale. Scopul meu nu este să fiu originală, este ceva ce mă împiedică să fac lucruri, de fapt. Reuşesc să fac lucrurile astea pentru că mă organizez. Pur şi simplu o să descoperi că, dacă îţi faci timp mult activ pentru anumite lucruri în timpul zilei, există nişte momente pe care nu le ocupi cu nimic şi pe care le poţi ocupa cu citit. Eu citesc adesea când mânânc, când gătesc, când stau la coadă, când mă plimb. Când merg să o iau pe fiica mea de la şcoală, de exemplu, pot să citesc trei pagini. Nu o fac întotdeauna, pentru că nu sunt chiar atât de obsedată. Ce vreau să spun este că sunt aceste mici momente pe care le poţi umple cu citit şi asta este schema mea de citit, ăsta este planul meu malefic de a învinge ritualurile zilnice şi a introduce şi ceva citit în ele. Într-adevăr, viaţa de adult este foarte complicată şi atunci când ești părinte, e cu atât mai complicată, ai foarte multe lucruri de făcut cu copilul tău. Bineînţeles, dacă mai ai și un job pe lângă, atunci pot să înţeleg de ce este atât de dificil să citim constant. Eu mă descurc şi pentru că am această viaţă privilegiată în care eu chiar am posibilitatea de a-mi face timp pentru citit.

4. Sunt lecturi pe care trebuie să le citești pentru jobul tău?

Am acest job la Editura Cartex, cu o componentă de PR şi una de coordonator al colecţiei de poezie contemporană, pe care am numit-o noi Amaterasu. Acolo pur şi simplu citesc manuscrise şi pe cele pe care le publicăm, le şi editez. Sunt anumite cărți pe care trebuie să le citesc pentru jobul meu în mod activ, dar mie îmi place la nebunie să fac asta şi sunt foarte recunoscătoare că am reuşit să ajung aici şi să fiu în mijlocul poeziei cât mai mult. Orice s-ar întâmpla, poezia supraviețuiește, cum ar spune sacoșa mea (pe care nu am acum aici). Fiind la origine poetă, de fapt, e unul dintre cele mai importante lucruri pe care cred că le fac astăzi pentru literatură sau pentru literatura românească.

Turnulețul cu lecturile citite de Ramona Boldizsar în luna decembrie, despre care a scris aici. Sursă foto: Ramona Boldizsar (Facebook)

5. Cum vezi literatura contemporană românească și piața de carte recentă? Ai observat anumite trenduri sau tendințe?

Mi se pare că literatura contemporană de la noi a devenit foarte flexibilă pentru că, deşi o parte din ce se întâmplă în literaturile mai mici este imitaţie şi mi se pare natural să se întâmple asta, mi se pare că am depăşit şi noi, într-o anumită măsură, această etapă de dezvoltare. Văd voci din ce în ce mai active. Într-adevăr, sunt câteva subiecte care se repetă, sunt scriitori care au subiecte similare, dar asta este absolut normal. Chiar vorbeam cu cineva recent, care spunea că şi-ar dori să citească mai mult despre perspective mai noi, să nu mai citească despre comunism, post-comunism şi începutul anilor 2000. Mie îmi place genul ăsta de literatură tocmai pentru că reprezintă o parte din viaţa pe care am trăit-o şi eu până în acest moment. Mă simt reprezentată de literatura română contemporană, de poezie şi de ce se întâmplă pe partea de roman, dar şi ce se întâmplă pe partea de nonficţiune. În acelaşi timp, cred că trebuie să aşteptăm ca Gen Z şi celelalte generaţii să înceapă să scrie ca să avem şi această viziune. I’m looking forward to it.

În ceea ce priveşte piaţa de carte, poate că nu este cea mai populară părere, dar mi se pare că merge mai bine, cu toate că, din cauza inflaţiei, cartea costă destul de mult şi este scump să-ţi cumperi cărți. Ăsta este un aspect negativ al pieței de carte în acest moment, dar este inflaţie peste tot, aşa că nu e ceva ce putem controla.

În schimb, mi se pare că oamenii citesc mult mai mult decât o făceau când eram eu copil, să zicem. Știu că mulţi mă vor contrazice şi vor spune „nu, înainte citeam mult mai mult”. Este adevărat, într-o oarecare măsură, dar atunci când eram eu adolescentă nu citeau foarte mulţi adolescenţi în jurul meu literatură contemporană, de exemplu, sau nu citeau deloc. Acum eu văd că sunt foarte mulţi tineri care citesc și sigur, poate nu citesc Tolstoi sau Dostoievski, poate că citesc dark romance sau alte lucruri de genul ăsta, şi mi se pare ok. Eu nu am o problemă cu asta şi mi se pare că nu ar trebui să fim atât de pretenţioşi când vine vorba de literatură. Uneori citim de plăcere şi asta este în regulă. Din punctul ăsta de vedere, cred că se citeşte mai mult decât ne dăm seama de fapt. Nu ştiu cât ne ajută să avem o atitudine negativă în direcţia asta şi să spunem tinerii nu mai citesc, sau că „nimeni nu ne citeşte, de ce mai scriem”? Nu este chiar aşa.

Chiar vorbeam cu Cristina Ispas, care coordonează aceste antologii de proză scurtă scrise de femei la editura Paralela 45 (n.a. Retroversiuni) şi ea zicea acelaşi lucru. Am avut acest sentiment foarte asemănător, că se citeşte mai mult decât credem, cu toate că ne dorim să fie mai vizibili autorii români contemporani. Și eu îmi doresc acelaşi lucru, cred că ar fi bine inclusiv să fim plătiţi pentru cărţile pe care le scriem, ar fi grozav. Până acolo, mi se pare că există, cel puţin în partea tinerilor, mult mai multă deschidere faţă de literatura română contemporană, şi ăsta e un lucru bun pentru piaţa de carte. Există bule, într-adevăr, sunt foarte mulţi care nu citesc şi poate că şi eu sunt influenţată de această bulă în care văd mulţi copii şi mulţi tineri citind. Ar fi, totuşi, greşit să nu fii atent şi la această bulă.

Toate cărțile citite de poetă în 2024. Sursă foto: Ramona Boldizsar (Facebook)

6. Ce te inspiră în munca pe care o faci pe multiple platforme și sub forme diferite de media? Care este firul roşu care leagă materialele pe care le creezi?

Probabil că firul roşu este pasiunea mea pentru aceste lucruri pentru că, din păcate, sunt o persoană rigidă din punctul ăsta de vedere. Nu pot face lucruri dacă nu mă interesează şi dacă nu mă pasionează acele lucruri, ceea ce poate fi fatal dacă nu lucrezi într-un domeniu care îţi place. Cred că aş fi incapabilă să fac altceva şi, în aceeaşi măsură, nu cred că am abilităţi pentru a face altceva decât asta. Aşa că, firul roşu este această pasiune, pentru că îmi place şi mi se pare natural şi normal să fac lucrurile astea. Cred că de aici vine uneori această reticenţă a unor persoane de a spune că „arta este muncă”, pentru că, de fapt, faci ceva ce îţi place, dar doar pentru că îţi place munca pe care o faci nu înseamnă că ea nu este o muncă. Ar trebui să descătuşăm un pic această concepţie, ne face foarte rău – dacă sunt oameni cărora le place în mod activ să monteze mobilă, nu spune nimeni că ai fost la job şi n-ai muncit pentru că ţi-a plăcut să montezi mobilă. Este absurd şi asta ar trebui să se reflecte şi în partea financiară, ca atunci când se întâmplă să facem munca artistică să fim plătiţi sunt corespunzător pentru ea. Din fericire, eu nu pot plânge din punctul ăsta de vedere, pentru că sunt cumva privilegiată să lucrez cu oameni care respectă cultura, arta şi care înţeleg că arta este o muncă.

Sursă foto: Andreea Purcărea

7. Poți trage o linie clară între viața personală și cea profesională?

Pui o întrebare foarte delicată. Nu-mi place foarte mult să mă gândesc la asta, copilăria și adolescența mi-au fost marcate de foarte mult sexism. Eu am copilărit la ţară am văzut foarte multe femei casnice sau femei care munceau un job în afara casei, dar care făceau foarte multă muncă acasă. Mi se părea chinuitoare această viaţă şi o asociam, într-adevăr, şi cu a avea copii şi cu a fi căsătorită – mă rog, din fericire, mi-am schimbat această perspectivă şi am înţeles că era ceva greşit care se întâmpla acolo și că, de fapt, o căsnicie şi viaţa personală în direcţia asta ar putea arăta diferit. Atunci singurele exemple pe care le aveam erau aşa. Mi se părea în acel moment că acele femei nu au o altă viaţă decât viaţa copiilor lor. De aceea cred că am şi scris această carte, „Spune-mi unde să apăs mai tare”, despre maternitate în direcţia asta, pentru că e într-adevăr o rană care s-a dezvoltat de-a lungul timpului, pe care am patch-uit-o, i-am pus câte un petic din când în când dar nu am reuşit să o cos integral.

Îmi este greu, uneori, să fac această separare între viaţa profesională şi cea privată, personală şi încerc să nu dau valoare mai multă uneia decât celeilalte, Din fericire, acum că am trecut de 30 de ani, mi se pare că nu mai sunt atât de stresată să întreprind ceva și nu mi se mai pare atât de rău dacă nu pot să le separ foarte bine. E interesant când cineva reuşeşte să fie foarte analitic şi reuşeşte să separe segmente ale vieţii sale concret. Eu nu am fost niciodată capabilă să fac asta şi cred că nu voi fi niciodată capabilă să fac asta, dar mie îmi place. Mi se pare că arată umanitatea din noi şi nu ar trebui neapărat să le separăm, pentru că viaţa nu este aşa de rigidă.

Ca să vorbesc puţin şi despre ce ziceam mai devreme, că am fost foarte marcată de femeile casnice, am reuşit într-adevăr să văd şi o altă perspectivă în direcţia asta mai recent, doar că a fost, şi este, important pentru mine să fiu o femeie care face şi altceva în afara casei sale – cu toate că, eu cred că feminismul poate să existe şi într-o gospodărie de genul ăsta. O femeie casnică nu este o femeie care „nu face nimic”, chiar dacă societatea tinde să spună asta. Şi doar pentru că asta face ea nu înseamnă că nu are un scop mai presus de asta, sau că scopul ei este mai mic sau mai nesemnificativ decât scopul unei scriitoare sau scopul unei jurnaliste. Mă bucur că am reuşit să ajung şi la această viziune împăciuitoare. În acelaşi timp, nu este ceva ce îmi doresc pentru mine, şi nu e ceva ce îmi doresc pentru fiica mea, în sensul în care aş vrea ca exemplele pe care le vede în jurul ei să fie multiple şi variate, să vadă mai multe faţete ale existenţei mele. Poate că în sensul ăsta e mai bine să nu separ complet viaţa profesională de cea personală.

Sursă foto: Ramona Boldizsar (Facebook)

Legat de cartea ta, care mi-a plăcut foarte mult, voiam să spun că am simţit-o profund, fără să fiu mamă, doar din experienţa mamei mele şi a bunicilor mele. Am simţit o durere constantă citind poemele și gândindu-mă la impactul maternității în viețile femeilor. Cred că e o durere generaţională, de fapt.

Mă bucur că ai zis asta pentru că e, de fapt, un feel foarte puternic în cartea mea pe tema asta. Mi-au mai spus fete tinere că, deşi nu sunt mame, au putut privi cartea ca fiice, de exemplu, şi asta mi s-a părut atât de frumos şi m-a încălzit pe dinăuntru.

8. M-a impresionat mult un lucru pe care l-ai scris în carte: „unele gânduri nu ar trebui să le spui niciodată ca mamă.” În ciuda faptului că ai scris și gândit asta, ai publicat o carte despre aceste gândurile vulnerabile, raw despre maternitate. Care a fost punctul curajos în care ai decis să faci asta?

Da, e cumplit. Este o întrebare dificilă, dar îmi place că se pune.

Prima formă a acestei cărţi nu arăta aşa. Era o carte foarte întunecată şi care venea dintr-o zonă foarte prăpăstioasă a existenţei mele şi a experienţei mele de mamă. Când am văzut cum arată, am avut acest moment în care m-am oprit. Momentul, desigur, a durat mai multe luni, a trebuit să mă gândesc, de cauza formei acelei cărţi, la mesajul pe care vreau să-l transmit şi ce vrea să însemne această carte pentru mine, pentru fiica mea şi pentru restul femeilor, poate şi bărbaţilor care o vor citi şi aşa mai departe. Fiind forţată să mă gândesc la asta, mi-am dat seama că această carte nu o să reziste, când o să mă uit în spate la ea o să mă deranjeze şi o deranjeze, poate, pe mai multă lume – dar nu în sensul pozitiv în care există cărţi care deranjează şi e bine să deranjeze pentru că schimbă ceva, că sunt radicale în anumite sensuri semnificative. Era o carte care nu era scrisă bine, era o carte care nu avea mesajul pe care voiam eu să-l transmit în ceea ce priveşte maternitatea. Era o carte întunecată, foarte crudă, foarte la prima mână. Multe dintre poeme cred că nu erau poeme, erau mai multe informaţii şi mai mult sentimente şi gânduri pe care le aveam şi care nu reuşeau să formeze poezie în mod real. A trebuit să ajung la anumite concluzii şi să încep să rescriu foarte mult, cu gândul la mesajul pe care vreau să-l transmit. Cărţile mele au acest scop mai mare de a avea un mesaj şi de a transmite ceva, de-asta am şi aceste titluri care sunt semnificative într-o anumită măsură şi sunt foarte importante pentru mine. A trebuit să mă gândesc și la experienţa mea în ceea ce priveşte maternitatea şi să inserez şi acele lucruri întunecate prezente în prima carte, dar să reuşesc să ies din acea întunecime, să reuşesc să văd şi lumina de la capătul tunelului – care nu doar că există, dar care este, de fapt, foarte luminoasă.

A trebuit să-mi dau seama că această carte nu este o terapie, pentru că dacă ai nevoie de terapie trebuie să mergi la terapie. Sigur că scrisul poate fi, şi este într-o bună măsură, o formă de terapie, dar nu poate înlocui anumite lucruri. Dacă era o carte terapeutică în sensul clinic, atunci era o problemă cu cartea aia, pentru mine, mai ales că era o carte proastă. A fost această muncă de convingere cu mine şi muncă de gândire pentru a ajunge la o formă mai bună a cărţii, dar și de a reuşi să transmit ceea ce vreau să transmit, ce înseamnă maternitatea pentru mine şi cum este această experienţă, să cred că, într-o anumită măsură, cititorii vor relaţiona cu ea.

Lansarea cărții „Spune-mi unde să apăs mai tare” la Bookfest Salonul Internațional de Carte, alături de poetul Alex Higyed și ilustratoarea Iunia Buricescu, care a creat coperta volumului. Sursă foto: Bookfest (Facebook)

9. În poemele pe care le-ai scris să vede complexitatea durerii, a experienței, alăturate momentelor fericite, pline de speranţă, grijă și dragoste pentru fiica ta. Cum vezi copilăria ei astăzi, comparativ cu cea pe care ai avut-o tu? Ai menționat undeva gendered childhood (tratamentul diferențiat în funcție de gen) şi m-a plăcut foarte mult. 

Încerc să schimb asta cu fiica mea. Cred că generaţia ei, a fiicei mele, nu trăieşte cu aceleaşi concepte despre gen cum am trăit noi, deşi prejudecăţile încă există şi pleacă de la cele mai elementare lucruri: dacă alegem roz sau albastru. Poate fi într-un anumit fel, tragic, dar poate să fie și un prim punct de educaţie în direcţia asta.

Mi-am dorit să scriu şi despre lucrurile astea pentru că eu am copilărit într-un mediu foarte sexist şi, cu toate că nu mai este chiar aşa, urmele se văd. Devenind părinte ai multe responsabilităţi şi trebuie să te gândeşti inclusiv la asta şi să îţi dai seama cât din comportamentul tău şi din criticile pe care ţi le aduci ţie, de pildă, sunt marcate de sexismul în care ai copilărit şi de această societate super patriarhală. Neavând aceleaşi experienţe ca ale mele în copilărie și neavând aceleaşi exemple unidirecţionale în ceea ce priveşte rolul femeilor, văd la ea că este mult mai fluidă în gândire şi în modul în care conceptualizează nişte lucruri pe care noi, generaţia mea, le luăm ca atare, deși poate ele nu sunt ca atare – sunt, de fapt, foarte influenţate cultural şi social.

10. Au jucat un rol în carte relațiile tale cu figurile feminine din viața ta? 

Eu am o relaţie bună cu mama mea şi nu aş putea spune că relaţia noastră este într-un fel umbrită de sexism sau de societatea patriarhală. Din păcate, relaţia cu bunica mea din partea mamei nu a fost niciodată apropiată, ne-au despărțit vârsta și boala ei. De-asta a fost aşa de necesar să scriu şi despre bunicile mele, pentru că le-am cunoscut foarte puţin şi mi-am dorit că prin această carte poate să încep să le cunosc mai bine.

Nu aş vorbi, deci, despre cum este influenţată relaţia cu mama mea, de exemplu, versus relaţia cu fiica mea, din punct de vedere patriarhal şi sexist. Mai degrabă aş vorbi despre această viziune care cred că aparţine oricărei relaţii mamă-fiică, pentru că te raportezi diferit la mama ta şi te raportezi diferit la fiica ta, fiind în acelaşi timp şi tu mamă. Este ceva din care înveţi foarte mult şi ştiu că este foarte banal ceea ce spun, dar începi să-ţi înţelegi mai bine părinţii atunci când devii şi tu părinte. Știu că nu ne place să auzim asta şi uneori nu se întâmplă dacă părinţii tăi au făcut anumite lucruri complet greşite, dar e foarte uşor să greşeşti ca părinte şi e foarte uşor să faci lucruri pe care nu te-ai fi gândit niciodată că o să le faci, care nu sunt întotdeauna lucruri bune. Eșuezi la rândul tău, pentru că îți dai seama seama că ai atât de multe limite ca fiinţă umană și acela e momentul în care înţelegi că şi părinţii tăi sunt fiinţe umane, au fost şi ei atunci fiinţe umane. Părinţii mei chiar au încercat to their best abilities. Pur şi simplu, atât de bine au putut ei să mă crească şi atât de bine au putut ei să-mi ofere şi mi se pare că au făcut o treabă foarte bună în direcţia asta. Nu i-am judecat şi nu i-am criticat nici măcar când eram adolescentă, când aveam 20 de ani, cu atât mai puțin o s-o fac la 30. Asta pentru că acum îi înţeleg cu adevărat. Atunci mi se părea că oamenii au limite, deși îmi era mai greu să înţeleg că şi eu am limite. Aş vorbi, mai degrabă, despre cum relaţia asta binară, cu mama ta şi fiica ta, este o relaţie din care înveţi foarte mult şi creşti şi tu, ca persoană, chiar dacă relaţiile dintre voi nu sunt întotdeauna perfecte, sau există foarte multe diferenţe care sunt de generaţie, de cultură.

Sursă foto: Cristina Șuțu

E foarte complex, chiar citisem în ultima perioadă cărţi din perspectiva mamei care are şi o fiică şi e prinsă între două generaţii, o voce aşa de nouă în literatură românească.

„Tăcerea vine prima”, nu? Chiar la ea m-am gândit când ai spus. Ioana Maria Stăncescu a scris, într-adevăr, o carte extrem de bună pe tema relaţiei dintre mamă-fiică, şi a fi şi tu mamă în același timp. Am vorbit la un moment dat cu scriitoarea Monica Tonea şi a scris această carte foarte drăguţă (n.a. „Pasagerii”), mi-a plăcut foarte tare, dar interviul nostru era despre a fi casnică. Ea, pe lângă faptul că e scriitoare, şi-a dedicat o mare parte din viaţa ei căminului şi creşterii copiilor, şi eu având această viziune ambivalentă despre femeia casnică, mi-am dorit foarte mult să vorbesc cu ea. Mi-am dorit foarte mult să învăț ceva din experienţa ei, care a fost una pozitivă şi nu atât de încărcată de acest tot negativism pe care îl observam eu când eram copil. 

11. Cum ți-a schimbat maternitatea viziunea asupra muncii tale creative? Ai văzut cu alți ochi anumite informații, cărți, manuscrise?

Pe mine maternitatea m-a schimbat în moduri aproape fundamentale. Există această perioadă de tranziţie când copilul tău este foarte mic şi lucrurile pe care le poţi face tu pentru tine însăți sunt foarte puţine, sunt limitate şi sunt foarte conectate cu lipsa de somn, cu lipsa de timp cu faptul că trebuie să fii prezent pentru copilul tău în acel moment. Sunt nişte momente foarte importante, dar pot fi nişte momente foarte greu de dus, pentru că simţi că te pierzi. Nu e un sentiment foarte plăcut, mai ales dacă ai o relaţie identitară bizară cu tine însăți.

Odată ce acea perioadă a trecut şi nu a mai fost atât de greu să-mi adun gândurile şi să reuşesc să ajung la un tip de claritate, munca mea creativă a devenit mai creativă, mult mai interesantă și mai complexă decât era înainte. Asta pentru că eram și la o altă vârstă şi eram mult mai capabilă să discern ceea ce se întâmplă şi ceea ce vreau să fac.

Dacă ar fi să rezum, aş zice că maternitatea mi-a îmbogățit viziunea asupra lumii, creativitatea şi toată munca pe care o fac. Dacă mă întrebi dacă văd alte nuanţe acum pentru că sunt mamă, cu siguranţă, văd nuanţe pe care nu le vedeam înainte, mai ales în ceea ce priveşte viaţa femeilor, relaţiile cu femeile din vieţile noastre şi toate elementele de maternitate pe care înainte nu le observam – și e normal, odată ce ai o experiență, ești mult mai atentă la lucrurile, persoanele şi la literatura care vorbesc despre experienţele respective.

Ramona Boldizsar alături de scriitoarea Clara Uson la FILIT. Sursă foto: Ramona Boldizsar (Facebook)

12. În poezii sunt prezente adesea și se resimt frica și alte sentimente dureroase. În același timp, ai vorbit fără rețineri despre ce simţeai despre maternitate. A venit publicarea cărții cu un sentiment de revendicare?

Da, ai folosit un cuvânt perfect aici, pentru că revendicare aș spune şi eu că este. Pentru mine este o revendicare că pot să scriu despre maternitate, cu toate că ştiu că există această critică sau viziune, puţin cam pretenţioasă, în ceea ce priveşte maternitatea şi „intelectualii adevăraţi”, că nu ar trebui să scriu despre maternitate. Îmi pare rău să spun, deși sună stupid, că trebuie să existe literatură despre maternitate în multiple forme – asta este ce-am putut eu să ofer.

M-am gândit foarte mult la femeile şi la mamele care vor citi această carte, şi într-un fel, această carte este şi pentru ele, într-un fel foarte mult este pentru mine, pentru mama mea, pentru fiica mea şi pentru voi. Poate că cineva ar spune că trebuia să fac altceva, nu să scriu o carte de poezie, dacă mă interesează mesajul ăsta aşa de mult. Tocmai pentru că nu citeşte chiar atât de multă lume poezie și că aș avea mai multă deschidere spre a îmbogăţi viaţa mamelor dacă făceam altceva mai semnificativ pentru ele. E adevărat, într-o anumită măsură. În acelaşi timp, asta este ce pot eu să ofer lumii în care trăiesc. Am făcut ce am ştiut mai bine cu tot am avut mai bine în acel moment.

Da, este o revendicare constantă şi mă bucur că am scris această carte.

M-a întrebat cineva dacă m-am gândit la relaţia cu fiica mea când am scris această carte, că o va citi şi că poate nu-i vor plăcea anumite lucruri pe care le va citi acolo. I-am spus că pentru asta există comunicarea între noi. De asemenea, nu cred că am scris despre lucruri care să-i impacteze în mod fundamental intimitatea, pentru că sunt atentă la asta, dar nici nu pot să nu vorbesc despre propria mea intimitate şi despre experienţa mea cu ea. O iubesc mai mult decât orice altceva, cum ne iubim toţi copiii, şi vreau să aibă un exemplu primar lângă ea care să-i spună că e important să faci ceea ce vrei să faci, având consideraţie faţă de persoanele din jurul tău, în special față de cele mai apropiate, dar că trebuie să faci ceea ce vrei să faci. Ca femeie, nu doar că meriți să faci asta, dar aproape că ai o responsabilitate pentru toate celelalte femei care nu au putut face asta.

Recomand cu multă căldură activitatea remarcabilă a Ramonei Boldizsar, atât cea din online, la daily vlogs și actualizările cu lecturile sale recente, cât și cea în format print, citind volumele sale emoționante de poezie.