Suntem îngrijorați, mereu, de viitor. Ne facem, în fiecare seară, cu atâta încredere în „mâine”, un program care să ne ajungă toată ziua. Program pe care, dacă nu-l respectăm, întârziem cu ce ne-am propus. Și asta ne mâhnește. Ne supără atât de tare, încât tragem din greu. Atât de „din greu”, încât nu mai avem, de fapt, timp. Nu ne mai sunăm părinții, nu mai ieșim în oraș, nu ne mai jucăm, ne pierdem conexiunile. Suntem atât de concentrați pe ce avem de făcut, încât nu mai avem timp să ne facem fericiți. 

Ajungem să ne sprijinim capul greu de masă, zilnic. Avem 20 de ani și suntem obosiți. Nu ne mai tihnesc orele de somn, nici măcar nu ne mai ajung. Parcă le taie cineva cu foarfeca. Nici măcar nu mai avem timp să punem preț pe ce se mai întâmplă în viețile noastre. Etichetăm zilele ca fiind boring, obișnuite, importante sau frumoase, când de fapt poate e mult mai prețios că doar am existat și am trăit. Cum îți sună asta? 

Dar zi-mi tu mie, când a fost ultima dată când ți-ai luat „traista” în spate și ai pornit la drum fără să știi care e destinația finală? De câte ori ți-ai permis, într-adevăr să „conduci cu ochii închiși” pe un drum despre care nu știi unde duce? 

Spune-mi, mai vezi soarele cum îți luminează fața? Mai vezi plăcere în pasiunile care îți ocupau timpul altădată? Mai vezi lumină? Uite, oamenii din jurul tău așteaptă să te întorci către ei. Atâtor oameni le e dor să petreacă timp cu tine. Dar tu? Mai simți nostalgie, frică, dor? Mai plângi când îți amintești de copilărie? Te mai doare ceva pe lumea asta sau doar funcționezi automatizat, ca un robot, gen?

Mai știi serile de vară din Vamă, când singurele activități erau să mergi pe plajă (zi sau noapte – nu conta) și doar să-ți dai voie să fii și atât?

Mai știi tovărășiile din studenție, când v-a bubuit inima de fericire că ați scăpat de ultima sesiune?

Avem roluri în societatea asta cât pentru 7 vieți. Fir-ar mama lor! Ce uităm e că pe lângă rolurile astea, mai suntem și oameni. 

Ne preocupăm mereu ca viața noastră să meargă, dacă s-ar putea, perfect. Ne setăm rezoluții la începutul anului, ca mai apoi să avem ce înjura dacă nu ne-a ieșit. Ne judecăm anii ca fiind „buni” sau „răi”, în funcție de cât de mult am reușit să muncim, nu în funcție de cât de mult am trăit.

Zi-mi, ai suporta oare să știi că ți-au trecut zilele sub presiunea unui ceas care ticăie împotriva vitezei tale? Te-ai putea împăca cu gândul că nu o să ai atât de multe „de povestit nepoților”, atâtea experiențe de împărtășit? Ai suporta să ajungi la vârsta celor din fotografie, să vrei să mai faci ceva, dar să nu mai poți? 

Ai suporta să trăiești o viață în frică, fără să ai cui să ceri ajutorul?

Ai suporta, în final, să pleci din viața asta tot pe fugă, fără să-ți iei rămas bun?