Sursă foto: Nadejda Ivanov

Ioana Maria Stăncescu, născută în București, a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi străine din cadrul  Universității din București. A lucrat în presa scrisă și activează încă din 1998 la Radio România Internațional, fiind realizatoare la emisiunile în limba franceză. Este autoarea a două romane, dintre care primul, „Tot ce i-am promis tatălui meu”, a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut proză, și laureat la Festival du Premier Roman de Chambéry, în 2021.

Cărțile sale vin cu noutatea unor voci feminine mature, femei de 40 de ani, care își reanalizează viața și șovăie în luarea deciziilor cât se poate de natural. 

Romanul de debut, „Tot ce i-am promis tatălui meu”, apărut în 2020 la Editura Trei, cu accente autobiografice, o are în centru pe Ada, o femeie încă tânără, a cărei viață balansează între trecut și prezent, București și Paris, viață și moarte (personajul este suferind), căsătorie și o iubire romantică redescoperită după ani și idealizată.

Cea de-a doua carte, „Tăcerea vine prima”, publicată în 2024, pune accentul pe relațiile dintre patru generații de femei. Dora a trăit într-o familie cu blocaje de comunicare și este marcată de o singurătate accentuată în pandemie. Comunică puțin cu fiica sa, încearcă să aibă o relație cu un bărbat întâlnit pe Facebook și să înțeleagă de unde vine tăcerea din familia ei. Este o carte despre care s-a spus că ar fi o lectură mai degrabă „pentru femei”, dar conform spuselor autoarei, acest aspect nu are nimic supărător în el, pentru că e perfect în regulă să scrii despre subiecte  care le interesează mai ales pe femei și asta dintr-o perspectivă feminină. Chiar e nevoie de astfel de abordări în literatură, a menționat autoarea în timpul evenimentului de lansare a cărții la Cluj-Napoca. 

Ce oferă scriitura Ioanei Maria Stăncescu este atenția aprigă cu care reușește să redea, în monologuri autentice, gândurile unor personaje feminine complexe și perfect credibile. 

Interviul a avut loc în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT). Când i-am spus autoarei că mi-au plăcut cele două romane, a fost curioasă să afle ce m-a atras la ele la vârsta mea, pentru că, a spus ea, marea majoritate a publicului ei cititor este alcătuit din femei mature, multe dintre ele experimentând maternitatea.

Lansarea cărții „Tăcerea vine prima” la Oradea. Sursă foto: Fan Media

Cred că au relevanță pentru mine tocmai pentru că m-au ajutat să mă pun în pielea mamei și a bunicilor mele. În cărți sunt descrise bine rolurile femeii/mamei în societate, precum și așteptările celorlalți în raport cu ele. M-a impresionat foarte mult, mai ales pentru că am putut să le înțeleg mai mult pe femeile din viața mea.

Da, e interesant ce spui. Fata mea are nouăsprezece ani și deci, e apropiată de vârstă cu tine. Iar asta înseamnă că fetele din generația voastră au nevoie să citească povești în care femeia să se vadă pe sine din interior. Probabil că există, de fapt, un bagaj de tăcere în educația fetelor. Chiar vorbeam într-o zi cu maică-mea, eram la ea în bucătărie, și, fără nici o legătură cu literatura, ne-am dat seama că sunt subiecte despre care ea nu mi-a povestit niciodată, subiecte intime. „Asta pentru că nu am știut ce să-ți spun” mi-a zis.

1. Cum ați ajuns să scrieți despre relațiile intergeneraționale dintre femeile dintr-o familie? A fost ceva la care v-ați gândit de mult timp?

A doua carte am scris-o nu neapărat întâmplător, dar am început să lucrez la ea în pandemie, când m-am trezit, ca toată lumea, cu un sentiment de angoasă care mă strângea de gât. Simțeam nevoie să fac ceva cu senzația aia. Inițial, am început să brodez o poveste de iubire care se petrecea pe Facebook. Aveam o prietenă care se îndrăgostise lulea de un necunoscut din online. Și am zis, ce chestie, iată până la urmă oamenii nici nu au nevoie de ceilalți ca să se îndrăgostească, au nevoie doar să-și dorească să se îndrăgostească. Mi s-a părut interesant subiectul ăsta.  Dar a mai fost ceva care m-a intrigat la această carte. Am văzut că pe măsură ce mă obișnuiam cu pandemia și nu îmi mai era așa de frică, sentimentul ăla de la început, de angoasă, stăruia la fel de puternic.

Mi-am dat seama că, de fapt, nu este vorba de o angoasă provocată de covid. Virusul doar apăsase o pedală. Angoasa era doar a mea și venea din altă parte.  Așa am decis să las relația de iubire pe planul doi și să mă concentrez pe subiectul angoasant, și anume relațiile dintre femeile din aceeași familie. Mă preocupă foarte tare tripticul ăsta, bunică, mamă, fată. Poate pentru că este și tripticul în care trăiesc eu. Sigur că viața mea e una și cartea e alta. Nu am încercat să mă inspir în construcția personajelor din membrii familiei mele, ci am vrut să mă proiectez pe mine la diferite vârste. Adică, mama din carte nu este mama mea, cum mi-au zis foarte mulți prieteni. Sigur că un scriitor se inspiră de la cei din jur, copiază trăsături, preia expresii, ticuri. Dar, în ceea ce o privește pe Nina, de pildă, mama Dorei, ei bine, personajul ei mi-a permis mie să jonglez cu fricile mele și să caut un răspuns la întrebarea: „oare cum o să arăt eu când o să fiu bătrână?”. E un gând care îmi revine. Dar altfel, sunt în fiecare dintre cele patru generații de femei. Atâta am reușit eu să mă divid.

E foarte interesant, ăsta cu bătrânețea e un gând pe care și mama mea îl exprimă foarte des.

Da, pentru că în relația cu ceilalți, ne gândim, de fapt, în primul rând la noi. Chiar și în relația cu copilul, de fapt, tot la tine te gândești. Există în mintea unei mame o parte rațională care o face să-și dorească fericirea copilului, care are nevoie să-l știe bine, în siguranță, sănătos, fericit în viața și la casa lui. Însă adevărul este că toate aceste lucruri, o mamă și le dorește pentru că, fără ele, nu ar putea să-și găsească liniștea. Ea, nu copilul. 

Revenind la scris, mie îmi place să prind în cuvinte acele gânduri pe care oamenii, mai ales femeile, se feresc să și le spună cu voce tare, pentru că s-ar putea înspăimânta de ce ar auzi. Iar lucrurile sunt și mai complicate dacă vorbim de o lume în care femeia a fost obișnuită că ea trebuie să fie asociată doar cu chestii pozitive și în care, orice trăsătură negativă o aruncă de partea răului, ca în povești. Să luăm de pildă cazul feciorului de împărat care la începutul basmului nu se remarcă prin nimic spectaculos, dimpotrivă, uneori până și calul pare mai întreprinzător decât el. Însă atunci când apare un challenge, el pornește la bătălie și cumva se maturizează pe măsură ce firul epic se desfășoară. Ce face fata de împărat? Nimic. Stă închisă izolată într-un turn și singurul ei rol este să rămână acolo, să fie frumoasă și să se lase salvată.

Cred că poveștile ne modelează percepțiile. E bine că apar și altfel de povești. E bine că avem antologii precum Nesupusele. În momentul de față există un val serios de literatură scrisă de femei care reușește să scoată personajele feminine din toate aceste roluri în care au stat închise ca într-un turn și le lasă să trăiască liber. E bine că se întâmplă așa.

Cred că, de fapt, în astfel de termeni ar trebui să vorbim de romanul așa-numit feminist. Țin minte că la un moment dat, cineva m-a întrebat, referindu-se la cvasi absența personajelor masculine din cea de-a doua carte : „Auzi, dar tu nu urăști bărbații, nu?”. „Nu”, zic, „Doamne ferește”. Nu despre asta este vorba. Romanul feminist nu luptă împotriva bărbatului. Doar că se concentrează pe femeie și în absența bărbatului. E important să arăți ce se întâmplă cu ea și atunci când rămâne singură în dormitor sau în fața oglinzii și nu o vede nimeni.

Sursă foto: life.ro

2. Cred că asta spune foarte multe despre societate. Am observat în cărțile dumneavoastră că folosiți și idei generalizate de tipul „noi femeile trebuie să facem asta”, „suntem obișnuite să…”. Dar e fascinant ce formă au prins în carte. Mi-a rămas imaginea cu spațiile pe care le transformăm în cuiburi, de exemplu.

Mie îmi place foarte tare să fiu femeie, nu mi-am dorit niciodată să fiu băiat. Nu înseamnă neapărat că nu sufăr de anumite vulnerabilități, dar mie chiar îmi place să fiu femeie. Cred că îmi place lucrul ăsta pentru că sunt foarte confortabilă, în mintea mea, cu dinamica feminină, ceea ce îmi permite să o și cunosc. Îmi permite, în același timp, să și jonglez cu toate vulnerabilitățile astea atunci când scriu despre ele.

Fiind eu însămi jurnalistă, am făcut aici, la FILIT, un interviu cu Ariana Harwicz, care a scris o carte despre depresia postpartum, se numește „Mori, iubitule!”. Ea îmi spunea o chestie foarte interesantă: „Îmi place să mă duc, atunci când scriu, în unghiul mort, acolo unde nu vezi decât tu, iar ceilalți nu înțeleg”. Cred că romanele mele se construiesc exact în unghiul acela mort. 

Și da, cred că femeilor le place să transforme locurile în cuib. Îți propun un exercițiu: uită-te cu atenție la un cuplu el- ea atunci când intră într-un spațiu nou și o să vezi diferențele. Bărbatul se va așeza, va începe să se uite în jur, să vadă pe cine cunoaște, cine îl vede. Femeia o să înceapă să-și aranjeze poșeta, să o pună mai în stânga, mai în dreapta, să se uite dacă el are suficient loc. Cumva, o vezi cum începe să se instaleze. Îmi place chestia asta. Îmi place să observ gesturile mici. Îmi place să scriu despre banal, despre povești în care nu se întâmplă nimic și se întâmplă totul. 

3. Aveți o carte preferată dintre cele două scrise?

Asta este o întrebare foarte bună. Ar trebui să spun nu, dar o să spun că sunt în momentul de față mai legată sufletește de ultima. Chiar mă gândeam, bine că n-am doi copii. La prima carte mi-am dat seama că toate așteptările erau puse în ea. Acum, mi-e mult mai ușor să aud critici despre prima carte, pentru că există a doua. Mă gândesc că așa ar fi fost și dacă aveam doi copii, ceea ce e groaznic. Cred însă că e normal să fiu mai apropiată de ultima scriere pentru că sunt mai apropiată de cea care a scris-o. Eu, cea din 2020 când a apărut „Tot ce i-am promis tatălui meu” exist astăzi mult mai puțin decât  eu, cea din „Tăcerea vine prima”, din 2024. Este o carte care merge bine.

Sursă foto: Ioana Maria Stăncescu (Facebook)

În același timp, și prima carte este foarte, foarte bună.

Mulțumesc. Eu scriu foarte greu: scriu, rescriu, reeditez. Prima carte a fost publicată în 2020, dar scrisul la ea a început, de fapt, prin 2016. 

4. Legat de procesul de scriere, cum simțiți responsabilitatea față de cititori de a livra o nouă carte, de a ajunge cu un nou mesaj către public?

Cred că, în primul și în primul rând, este o responsabilitate față de mine ca cititor, nu neapărat față de restul cititorilor. La cea de-a doua carte, am avut strângerea de inimă să nu care cumva să povestesc aceeași poveste ca în prima carte, având în vedere că urma să am tot un personaj central feminin, în jurul aceleași vârste, tot mamă de fată. Dar mi-am dat seama că nu, este pur și simplu personajul pe care eu îl controlez foarte bine, și anume femeia de patruzeci de ani. Cred că este o vârstă extrem de importantă în viața unei femei.

Mama mea avea un vorbă, spunea că între patruzeci și cincizeci de ani este ultimul tren pentru femei. Eu, la momentul ăla, nu înțelegeam la ce se referă, mă gândeam că după aia începi să nu mai fii frumoasă, începi să îmbătrânești vizibil. Nu, e vorba de cum te simți pe interior. Este o scriitoare franțuzoaică, Marie Pourchet, care mi-a spus odată, într-un interviu pentru radio, că abia de la patruzeci de ani femeia știe să se maternizeze pe ea. Ajunge să-și fie propria ei mamă. Și-mi place foarte mult să scriu despre vârsta asta.

Revenind un pic la întrebare, mă gândesc că eu, ca scriitor, mă lupt cu spaima de a nu fi iubită. În momentul în care dau un manuscris am senzația că toată viața mea depinde de el. E ca atunci când dădeam teză la școală și apoi așteptam nota aia, de parcă în ea stătea tot viitorul meu. Așa și cu manuscrisul. Acum, la a doua carte, m-am mai relaxat un pic față de cititor, în sensul în care mi-am dat seama și cam ce se așteaptă de la mine sau cam ce se dorește. E ca într-o relație, știi? Pe măsură ce începi să-l cunoști pe celălalt, începi să controlezi mai ușor, ai văzut cam care sunt resorturile și pedalele pe care poți să apeși, ce reacții stârnești. Am învățat să simt atunci când îmi iese ceva bine. Habar n-am ce se va întâmpla cu a treia carte. Deocamdată sunt, nu neapărat într-un blocaj, dar nici nu mă grăbesc.

Mă bucur că aveți încredere acum, ca scriitoare, după primele două cărți.

Știi, eu am făcut un atelier de scriere cu Simona Antonescu. Noroc cu acest atelier, pentru că în acest atelier s-a definitivat cel de-al doilea roman. A fost salutar pentru cartea mea, atelierul ăsta. Când am intrat cu manuscrisul aici, eram pe punctul să-l șterg din calculator, mi se părea că nu se duce nicăieri. Simona Antonescu a reușit să-mi întoarcă privirea în direcția corectă și așa s-a deblocat și povestea. Ea mi-a spus la un moment dat, „măi, eu n-am cunoscut în viața mea pe cineva care se îndoiască de sine în halul ăsta. Tu ai nevoie de cineva care să stea și să-ți spună în permanență cât ești de minunată, că tu poți.” Și a mai zis: „Fă personajul ca tine. Tu controlezi, de fapt, nesiguranța”. Și din momentul ăla am zis, wow, despre asta chiar știu să scriu. Cred că oricărui scriitor îi este greu să scrie despre lucruri pe care nu le cunoaște.

Sursă foto: Mihaela Petre

5. Plănuiți ca și următoarele cărți să aibă aceleași perspective feminine?

Sigur, voi scrie tot despre femei, despre asta îmi place să și citesc. Este un univers în care mă simt confortabil, deși în viața de zi cu zi nu plutesc neapărat într-un univers feminin. Dar îmi place să scormonesc printre femei, să văd ce-i pe acolo.

6. Au fost scriitoare pe care le-ați privit ca inspirație pentru cele două cărți?

Nu mi-au fost inspirate poveștile de alte autoare sau de alte cărți. Ce pot să spun este că îmi plac cărțile care mă fac să-mi doresc să scriu. În general, nu mă duc după poveste, mă duc mai ales după vocea naratorului. Mă interesează mult mai tare cum este scrisă o carte decât ce-mi spune. Poți să-mi povestești despre o ușă, dacă mi-o povestești așa cum îmi place mie să aud povestea, poți să-mi spui despre ușa aia câte pagini vrei tu. Am, însă, un exemplu de roman care mi-a plăcut foarte mult, este cel al Magdei Cârneci, care se numește „Fem”. Mai este un roman al unei autoare franțuzoaice, o cheamă Camille Laurens. A fost tradus la Editura Univers, se numește „Fată”. Dar nu mi-au fost sursă de inspirație, poveștile din cărțile mele au venit din ce mă interesa pe mine, nu din ce am auzit la ceilalți.

7. Ce citiți în timpul liber?

Ca orice om de vârsta mea, am și eu Facebook și acolo sunt în fel de fel de grupuri și găști de scriitori și cluburi de lectură. E o bună sursă de inspirație, mă ajută să-mi fac liste de lecturi. Până să scriu prima carte, nu citisem mai deloc literatură română contemporană. Eu m-am apucat de scris foarte târziu, am debutat la patruzeci și cinci de ani. Aveam multe lacune pe care a trebuit să le acopăr rapid, așa că între cele două romane am citit aproape compulsiv literatură română contemporană. În clipa de față, mi-am dat seama că am niște lacune pe partea de clasici. În general, sunt plină de lacune. De angoase și de lacune. (râde).

Uite, chiar înainte de FILIT am citit-o pe Ariana Harwitz cu „Mori, iubitule!”, pentru că urma să am interviu cu ea. Am acasă teancuri de cărți necitite, recunosc. Citesc tot timpul câte ceva, dar și cumpăr mult și teancul nu apucă să scadă. N-am neapărat autori preferați. Merg și pe recomandări, dacă îmi spune cineva, „băi, trebuie să citești asta, e extraordinar!”, îl ascult.  

Citesc literatură franceză, pentru că la radio fac emisiuni în franceză. Am o emisiune în parteneriat cu librăria franțuzească Kyralina, din București unde tipicul este ca librarii să-mi propună niște cărți despre care să discutăm. De curând am vorbit despre „Ereditate”, a lui Miguel Bonnefoy. Ce scriitor minunat! Mai merg pe mâna celor de la Trei, de exemplu, titlurile din colecția Anansi. Acolo, în general, nu prea dai greș. 

Sursă foto: FILIT Iași 

8. Ce scriitori români contemporani ați recomanda?

Pot să spun niște cărți citite în ultimul timp și care mi-au plăcut foarte mult. De pildă, ultimul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, „Castelul din orașul meu”. Superb! Am continuat să citesc proză scurtă, iar eu nu citeam proză scurtă până să scriu aceste romane și, mai ales, până să fac atelierele de creative writing. Mi-a plăcut Iulia Ghirasim (n.a. „Ce văd păsările”), Cristina Chira (n.a. „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”). Am citit, și eu nu citeam roman istoric, și mi-au plăcut mult doamna Chiajna a Simonei Antonescu (n.a. „Chiajna din Casa Muşatinilor”) și „Fotograful Curții Regale”. Îmi plac și biografiile romanțate, de la Polirom. Hortensia Papadat Bengescu a Anei Maria Sandu sau Luchian al Veronicăi D. Niculescu sau Pallady al Ancăi Vieru, ce cărți frumoase!

Se scrie mult, se scrie bine și se scrie de la vârste din ce în ce mai tinere. Din punctul ăsta de vedere, atelierele de scriere creativă și platformele online de proză au devenit salutare pentru mulți scriitori. 

Au fost menționate adesea cursurile de scriere creativă în zilele acestea de FILIT.

Da, da. Acolo înveți niște lucruri, dar în primul și în primul rând cunoști oameni. E esențial. Dacă ar veni un tânăr care scrie și m-ar întreba „doamna Stăncescu, ce ar trebui eu să fac pentru a reuși să public?”, cred că mai mult decât să-mi permit să-i dau sfaturi literare sau să-i spun „citește mult și ai răbdare”, ar fi să-l încurajez să cunoască oameni din branșă. E esențial în orice domeniu. E ca în bancul ăla, „și tu al cui ești?”. Cam așa se întâmplă. Oamenii de la aceste cursuri devin și primul tău public.

9. Cum a fost trecerea de la cursuri de scriere creativă la scris, respectiv procesul de a trimite manuscrisul la editură?

Când am descoperit cursurile de scriere creativă, eu aveam deja publicat primul roman. Chiar am fost întrebată, „dar tu ce mai cauți aici?” Pentru că, să ne înțelegem, scopul acestor cursuri, de cele mai multe ori, este să te ajute să publici. Odată publicat, lumea te întreabă, „bine, dar tu practic ți-ai văzut visul cu ochii, ce mai vrei?” Dar nu este așa.

Unul din motivele pentru care m-am dus la aceste cursuri a fost să înțeleg ce făcusem bine în primul roman. Știam că îmi ieșiseră niște lucruri bune, dar fusese un proces oarecum intuitiv pe care voiam să-l controlez. E important să ai susținerea trainerilor care țin astfel de cursuri. Din punctul ăsta de vedere, Florin Iaru și cu Marius Chivu fac o treabă extraordinară. La sfârșitul atelierelor, ei nu consideră că asta a fost, ei și-au făcut treaba și gata, ura și la gară. Nu, există și un after. Sigur, nu este garantat, dar există o șansă. Mă gândesc la ce face Marius Chivu cu Antologia Kiwi, în care scriitori mari, consacrați, români și străini apar laolaltă cu debutanți aleși în urma acelor ateliere. Sunt mulți cei care, după ce au terminat cursurile lor, au ajuns să publice, tocmai pentru că au fost remarcați. Până la urmă, trebuie cineva să pună o vorbă bună, să-i spună editorului „băi, ăsta chiar e bun, citește puțin ce scrie”. Se scrie mult, iar editorii sunt foarte ocupați, sunt și foarte puțini.

Sursă foto: Ioana Maria Stăncescu (Facebook)

10. Cum a fost munca alături de editor?

Aici este o discuție complicată, din păcate, pentru că în România nu prea există meseria de editor. În general, fiecare editură are editor, doar că nu ai tu, scriitor, editorul tău, mai degrabă cartea are un editor. Depinde de scriitor, dar eu aș fi avut nevoie de un editor care să stea acolo, în coasta mea.

La un moment dat, am făcut un interviu cu Hervé Le Tellier, cel care a scris „Anomalia”, și el îmi povestea de relația pe care o are cu editorul lui. Editorul ăla nu era doar editor, ci și prieten, psiholog, unul care îi spunea „băi, hai că poți”, când el simțea că nu mai poate. La noi nu prea există chestia asta.

Chiar vorbeam cu Oana Doboși și Raluca Selejan, de la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara. Oana Doboși este formată în domeniul acesta, a făcut stagiu la Gallimard și îmi spunea „măi, aici, la noi, sunt foarte puțini editori care chiar fac muncă de editor”. Aș spune că, din păcate, relația este cvasi inexistentă. Pe de o parte, tu, ca scriitor, atunci când ai un manuscris, îți dorești ca de partea cealaltă manuscrisul să fie primit cu aplauze, să fie citit cu pixul în mână și, dacă s-ar putea, să nu se schimbe niciun cuvânt. Doar că un manuscris bun este unul pe care s-a lucrat, s-a tăiat, din care s-a scos, s-a înlocuit,  așa știi că are mult mai multe șanse să fie ce trebuie decât unul unde nu s-a întâmplat nimic și unde reacția oamenilor a fost de tipul: „băi, l-am citit, e foarte bine, bravo, hai, gata, îl trimitem în tipografie”.

Eu, de exemplu, am prieteni pe care îi asasinez cu întrebări. Încerc să mă revanșez așa, din când în când, să-i scot la o cafea, fiindcă profit de bunăvoința și de timpul lor. Am o prietenă, de pildă, o cheamă Anca Cristina Ilie, ea este redactor de carte, dar nu la Editura Trei. Norocul a fost că ne-am împrietenit de pe vremea când fetele noastre se jucau împreună în parc. O sun și-i spun „Anca, am mai scris treizeci de pagini, dar am o problemă cu timpurile verbelor, e ceva neregulă la cutare sau cutare paragraf, te rog, citește și zi-mi cum ți se pare”. Sau o rog să arunce un ochi la final, înainte de-a trimite textul la editură. Eu pun aiurea semnele de punctuație, ori pun virgule cu carul, ori uit să le pun. Noroc cu ea!

La Editura Trei, de exemplu, am avut trei corecturi pe manuscrisul final. Chiar și așa, am mai venit eu cu o a patra și am mai găsit niște scăpări. E o muncă grea și, din păcate, ei sunt prea puțini ca să își poată permite să se ocupe exclusiv de un singur om și o singură carte. Oamenii care mi-au citit cele două cărți au spus că editura și-a făcut foarte bine treaba și că nu sunt greșeli de redactare. Într-adevăr, nu sunt, sau sunt foarte puține, dacă or fi. Eu n-am găsit. În schimb, am avut la un moment dat o experiență cu o carte pe care am abandonat-o de câte greșeli erau.

11. Aveți o activitate dinamică: lucrați la radio, scrieți cărți și vreți să faceți asta în continuare. Credeți că ar fi ceva ce nu ați apucat să faceți până acum și la care încă vă gândiți? Ceva care vă lipsește?

Cred că nu am citit suficient de mult la viața mea. Mi-ar fi plăcut să fi citit mai mult decât am apucat să citesc sau decât mi-am propus să citesc. Până la urmă, și cititul este o activitate pe care o faci pentru tine, o faci să te relaxezi, dar o faci conștient. Adevărul este că, în contextul ăsta mondial, mi-e și greu să mă mai uit la televizor. Prefer Netflix-ul sau Paprika TV fiecare are preferințele sale. Eu mă uit la rețete (râde). 

Îmi pare rău că nu am învățat mai multe limbi străine. Sunt bilingvă pe franceză. Îmi pare rău că nu am învățat engleză mai bine decât am învățat-o așa, după ureche. Și cred că ar fi trebuit să mai învăț măcar încă o limbă străină. 

Discuția alături de autoarea Ioana Maria Stăncescu a fost fascinantă. Recomand cu cea mai mare căldură și siguranță ambele cărți ale sale, dacă vreți să vă lăsați pierduți în universul său feminin cuprinzător.