Foto: imdb.com

Inevitabil, am comparat „Nosferatu” (r. Robert Eggers) atât cu filmul original mut cu același nume, cât și cu „Lighthouse”, de care probabil ai auzit. Filmul ăla alb-negru care se întâmplă într-un far maritim cu Willem Dafoe și Robert Pattinson care înnebunesc pe acolo. Mi-a plăcut mult „Lighhouse” și cumva așteptam acea senzație stranie pe care mi-a dat-o filmul, acel mod de a construi un univers care să fie scary fără toate brizbrizurile cu care suntem obișnuiți. Speram de la „Nosferatu” să fie mai mult decât efecte speciale, muzică tare aproape mereu și jumpscare-uri.

Poate că dacă n-ai văzut încă „Nosferatu” cel din 1922, regizat de F.W. Murnau, ar fi momentul să o faci înainte să-l vezi pe cel care a ieșit acum. Sau poate te vei duce cu alte așteptări, ceea ce uneori nu e ideal. Contează mult cu ce așteptări mergi la un film. Dacă vrei să te duci să vezi un film de artă, care să inoveze cinematografia și care să-ți schimbe total viziunea asupra filmelor horror, atunci cred că „Nosferatu” nu e cel potrivit. Dar poate ai chef doar să vezi un film de groază care – nu zic nu – pe mine chiar m-a băgat în sperieți în unele momente și care, din fericire, aduce ceva în plus la povestea originală.

Foto: imdb.com

Filmul începe cu personajul lui Lily-Rose Depp, care mi se pare că face un rol ok. Ea este Ellen, proaspăta soție a eroului nostru, Thomas, care urmează să plece în Transilvania să încheie o afacere cu un conte. M-am bucurat să văd că de data asta s-a intrat mai adânc în acest personaj cu foarte mult potențial, dar care a fost cumva lăsat într-un plan îndepărtat în filmul original. Și acest personaj, al iubitei îndrăgostite care rămâne acasă și simte că se va întâmpla ceva nasol, ajunge să fie cheia problemei (nu vă dau spoilere, chill). Poate uneori e prea mult ce face Depp acolo, dar ajungi să o crezi.

Acest Thomas al nostru alege să plece tocmai pentru ea – să asigure pentru amândoi o viață mai bună. O slujbă stabilă în Germania anilor 1830 în care se întâmplă acțiunea. Totuși, e un personaj destul de liniar și de previzvibil. Fricos, ca multe dintre personaje din filmele horror, care evident că la un moment dat deschide o ușă pe care n-ar trebui să o deschidă și intră acolo.

Foto: imdb.com

Însă acest tânăr tipic ajunge într-un mediu foarte specific: o comunitate transilvăneană de munte. Am văzut că unii s-au scandalizat și au atacat modul în care e portretizată acea lume și că s-au folosit aceleași vechi stereotipuri. Eu sincer cred că se simte o oarecare grijă în conturarea acelor personaje și a acelui context aproape fantastic. Această comunitate nu-l primește deloc călduros pe călătorul străin și simți că there’s something going on. Se vorbește română pe bune, nu cu accent și chiar îi crezi pe oamenii aceia, chiar dacă nu îți place neapărat de ei. Aceste stereotipuri erau reale, chiar dacă nu reprezentau complet acea lume. Cred că ar fi fost interesant, totuși, dacă se mergea mai mult în profunzimea acestui popor în același timp și supersitițios și credincios. Care crede și se luptă cu strigoii, dar care poartă cruci ca să se protejeze și merge la biserică. 

Per total, cred că sunt prea multe efecte speciale și jumpscare-uri în defavoarea suspansului autentic. Pare că regizorul a ales calea ușoară – o structură clasică în care monstrul cu ireal de multe prostetice pe el apare fix când nu te aștepți și te sperii de cât de urât e. Și da, muzică la greu, să te țină în priză și să amplifice și mai mult trucurile folosite. Recunosc, există un jumpscare în film la care chiar m-am – scuzați expresia – căcat pe mine. Nu e construit chiar cum te-ai aștepta și te ia total prin surprindere. Dar altfel, mi se pare că fără jumpscare-uri nici măcar nu e așa de înfricoșător, ci mai degrabă dezgustător. Din nou, așteptam acea tensiune și stare de inconfortabil straniu în care te aduce același regizor în „Lighthouse”. Deci poate.

Foto: imdb.com

Totuși, măcar au reușit să-l facă pe Nosferatu mai scary decât era în filmul mut. Serios, dacă îl vedeți acum, acel Nosferatu e de-a dreptul ridicol și chiar funny. Las poză. Jucat acum de același Bill Skarsgård care a jucat și celebrul clovn din „It”, este o matahală mai credibilă decât spiridușul din 1922. Efectele speciale au reușit, până la urmă, să umple golurile lăsate de filmul vechi din cauza imposibiltăților tehnice. S-au păstrat, în schimb, și momente din filmul original. Nosferatu, în ambele filme, este cred eu mai înspăimântător atunci când nu-l vezi direct – prin umbre pe pereți, siluete sau doar o voce din off.

Foto: captură YouTube

Restul personajelor par și ele că au fost aprofundate de data asta și că se înțeleg mai bine motivațiile lor. Personajul lui Willem Dafoe, care nu exista în filmul vechi, mi se pare foarte bun și jocul la fel. El e doctorul nebun de la care te aștepți să o ia razna la un moment dat, dar care cumva reușește să te ia prin surprindere și să te vrăjească. Friedrich, cel care o găzduiește pe soția îndurerată și tulburată a lui Thomas, reușește să fie mai mult decât un personaj pasiv și schițat.

Ca să închei, „Nosferatu” din 2024 reușește să completeze cumva filmul mut al lui Murnau, dar nu o face decât (aproape) cu tehnicile pe care le știm deja. Este complicat, evident, să faci un remake mai bun decât originalul. Problema e că Murnau a reușit atunci să facă ceva nemaivăzut până atunci și să deschidă calea către filmul horror. Sigur că acum filmele sunt mai complexe și mai credibile, dar cred și că simplitatea aceea e uneori mai de efect decât încă un film cu monștri – ceea ce Nosferatu e. Parțial.

Luați de vedeți filmul. La cinema.